Dac-o mai fi ceva de spus despre dacii civilizatori, atunci nu din muzee o să aflaţi

19 august 2015   Tema săptămînii

Aventurile lui Habarnam,

Tot ce ar fi putut fi cu adevărat important pentru mine, după o asemenea sentinţă istorică, nu s-a întîmplat. Nu s-a întîmplat să văd o mobilizare de amploare a comunităţii credibile a dacologilor, iată, serios compromisă, şi nici a muzeelor de istorie, care să explice foarte clar şi argumentat în ce măsură lucrurile au stat întocmai precum cele afirmate de către confidentul Papei. O astfel de tăcere, dincolo de faptul că este una complice, confirmă o realitate care nu a fost niciodată expusă public sau care a trecut neobservată. Muzeele de istorie din România şi arheologii săi, amestecaţi la grămadă în marea masă de muzeografi, nu au abordat niciodată în cheie curatorială temele controversate ale momentului şi ale istoriei în general. Muzeele nu şi-au exprimat prin expoziţii tematice bine personalizate şi coerent structurate vizual şi narativ un punct de vedere ştiinţific şi istoric care să fie tradus pentru minţile derutate ale noastre, ale tuturor, acum, cînd sîntem bombardaţi cu tot felul de idei legate de originile noastre şi despre vocaţia mesianică a străbunilor noştri. Misiunea şi înclinaţia contemporană a muzeelor de istorie este tocmai aceea de a prelua marile teme şi nelinişti ale societăţii pentru a le explica, uneori terapeutic, pe înţelesul publicului interesat şi confuz. Terorismul, globalizarea, consumismul, imigraţia, acum dacomania, nimic din aceste teme ale umanităţii nu a fost planificat şi dezbătut în expoziţiile muzeelor de istorie. Acestea ar face astfel un mare serviciu turismului cultural, pentru că i-ar servi curiozităţii şi sentimentului de aventură specifice fiinţei umane o experienţă memorabilă prin vizitarea siturilor arheologice şi a locurilor care au generat aceste fenomene sau isterii contemporane. Este şi cazul acestei adevărate dacomanii care ne-a cuprins cu fierbinţeală de ceva ani. 

Şantierele de arheologie stau închise, arheologii lucrează cu spatula în lumea lor, se mai contrazic între ei pe la sesiunile de comunicări ştiinţifice pe care numai ei le înţeleg, şi nimic nu ajunge la noi, ceilalţi, nici o lămurire, nici o poveste despre un obiect iconic al culturii dacice (dacă o fi existat vreuna), nici o invitaţie la a experimenta sau a-ţi da o părere, nimic. Romanitatea este exaltată însă în toate detaliile sale, iar mai nou apar în sfîrşit acele proiecte cu adevărat interesante de reconstituire

a unor elemente de arhitectură militară şi domestică romană, de reanimare a vieţii cotidiene a garnizoanelor romane, a marilor bătălii, a tehnicilor de luptă, a metalurgiei şi a costumului, acolo unde dacii sînt personajele oarecum secundare, victimele care ajută la scoaterea în evidenţă a gloriei vechii Rome. 

În Alba Iulia, Deva, Zalău şi Cluj-Napoca, siturile romane se deschid mulţimii, fac parade şi te invită să retrăieşti cu pasiune şi onoare militară momentele-cheie ale luptelor şi ale contactelor civilizaţionale dintre daci şi romani, în timp ce siturile dacice din Munţii Orăştie sau din Dacia liberă de odinioară sînt inerte, veşnic cercetate, de multe ori vandalizate, inclusiv ideologic, de acei „dacologi“ care au luat de bune teoriile despre energiile biomagnetice emanate de cetăţile dacice, despre comorile şi simbolurile dacilor, creaţii ale unor minţi strălucite şi profunde care nu au avut însă şansa să-şi afirme universalismul. Dacă tot i-am ajutat pe romani să îşi încropească o limbă, haideţi să arătăm Europei şi lumii întregi de ce aici şi nu în altă parte, de ce dacii şi nu galii. 

British Museum cu siguranţă nu ar fi ratat o astfel de temă controversată şi şi-ar fi sacrificat jumătate din bugetul anual pentru o mare expoziţie

, cu o întreagă aventură de cercetare şi de documentare în spate, iar financiar vorbind, capitalul generat ar fi acoperit în totalitate întreaga investiţie de resurse. Capitalul cultural rezultat de pe urma unei astfel de expoziţii ar fi avut multe urmări pozitive, pentru că muzeul este un spaţiu al învăţării şi al tranşării unor controverse istorice puternice, dar şi o invitaţie pentru a vizita o ţară, mai mult decît orice brand construit în laboratoarele cele mai avizate. O expoziţie celebră, cu o puternică tentă comică, despre Irlanda în zece obiecte, a determinat o jumătate dintre irlandezi să-şi reseteze ideile şi prejudecăţile legate de propria lor cultură, într-un mod ce se impunea. Perspectiva propusă din punct de vedere curatorial, deşi comică, nu schimba cu nimic seriozitatea conţinutului istoric extrem de atent configurat şi prietenos livrat publicului, aşa, cam pe înţelesul tuturor.

Muzeele de istorie din România ar trebui să profite de pe urma acestui fenomen creat şi să invite o astfel de temă dincolo de curtea lor, acolo unde a încăput doar într-un tîrg ideal pentru cercetările din registrul psihopatologic, despre care s-a vorbit cît de cît în mediile de socializare şi în presa online. Muzeele trebuie să invite tema dacilor în sălile de muzee, acolo unde să ne arate, prin comparaţie, termeni şi origini ale limbilor, relaţiile de rudenie dintre ele, să aibă curajul de a emite o opinie personală pe care să o susţină prin documente şi imagini, unde se poate. Nu e nimic mai necesar şi mai seducător acum decît să aflăm o dată pentru totdeauna ce limbă vorbeau populaţiile după retragerea romanilor de pe teritoriul Daciei şi ce facem cu brînza şi viezurele, dacă se confirmă cele mai noi teorii. Muzeele nu trebuie să fie selective şi au obligaţia să analizeze toate părerile, fie şi pe cele deplasate, atîta timp cît acestea au un potenţial de alienare a societăţii ce nu mai poate fi ignorat. Expoziţiile ar trebui să ne ofere repere şi construcţii filozofice prin comparaţie, astfel vom înţelege diferenţele de evoluţie şi de gîndire dintre daci, romani, greci şi alte neamuri antice. De ce ştim atît de puţine lucruri despre Zalmoxis? Ce spune asta despre daci? Arheologii îşi pierd timpul cu discuţii fără final, la o pauză şezută pe martorul de săpătură, deşi spun atît de multe lucruri interesante şi fascinante care, din păcate, nu sînt adunate şi livrate prin expoziţii sau prin vizite organizate la siturile arheologice. 

Mai nou, aflăm despre piedicile birocratice puse muzeelor interesate de reconstituirile

ale unor monumente antice din false motive legislative privind protecţia patrimoniului. Direcţiile judeţene de cultură au început să interpreteze legea mai restrictiv şi mai personal decît auditorii Ministerului de Finanţe, neînţelegînd că nimic nu îngrădeşte posibilitatea unor astfel de reconstituiri care pot ajuta mult mai mult la salvarea şi conservarea vestigiilor arheologice, pot pune infinit mai bine în valoare patrimoniul existent. Inutil să spunem că există nenumărate exemple de acest tip în Europa. 

Lumea are datoria să afle că muzeele ar putea face mult mai multe lucruri pentru cunoaşterea adevărului istoric dacă nu ar fi oprite din elanul lor profesional de tot felul de birocraţi şi oameni cu mai puţină aplecare spre lucrurile care contează cu adevărat în valorificarea patrimoniului cultural, dar în acelaşi timp trebuie să punem mai multă presiune pe muzeele de istorie care încă nu înţeleg cît de important este pentru misiunea lor să nu lase să treacă cu indiferenţă pe lîngă ele acele teme provocatoare care ne definesc ca neam şi ne oferă coeficientul de valoare istorică pe care îl merităm cu adevărat în clasamentul civilizaţiilor. Altfel, vom trăi momente din ce în ce mai năstruşnice, precum cel despre care am aflat de curînd şi la care au fost martori o serie de domni şi doamne care au participat la vernisarea unei expoziţii serioase despre aurul şi argintul antic al României. La acest vernisaj a luat cuvîntul un important demnitar din cadrul Ministerului Culturii, care ar fi afirmat că lipsa reprezentării traducătorului pe Columna lui Traian ar fi o dovadă incontestabilă a faptului că dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă. Asta da, o veste! 

Dragoş Neamu este manager cultural, director executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. 

Foto: wikimedia commons

Mai multe