Dă-te, bre, mai încolo!
- printre sloganuri și pacienți -
O vreme m-au amuzat sloganurile conform cărora noi, românii, în ospitalitatea şi bunătatea noastră proverbiale, sîntem un popor de oameni toleranţi, care nu am asuprit pe nimeni, care am coabitat sănătos cu „naţionalităţile conclocuitoare“ etc. Apoi, cînd mi-am pus mai serios problema toleranţei, am constatat, din experienţele zilnice, că sloganurile respective nu au nici o acoperire în real. De la scenele cotidiene de care cu toţii sîntem sătui – vezi claxonatul compulsiv şi înjurăturile grohăite pe geamul mai mult sau mai puţin deschis al maşinii –, pînă la banalizatul „Dă-te, bre, mai încolo!“ din mijloacele de transport în comun, de la „Da’, ce, cucoană, eram înaintea ta la rînd“, de găsit la orice ghişeu unde sînt mai mult de trei persoane, pînă la spectacolul deplorabil al suporterilor din fotbal, unde intoleranţa riscă, oricînd, să se transforme în ură gata de a fi pusă (şi uneori chiar pusă) în act. Aşadar, unde anume stă ascunsă toleranţa românului, de ea nu transpare de niciunde?
Doamna X intră nevricoasă tare în cabinetul de psihoterapie şi, pufnind, îmi povesteşte o scenă proaspătă cu soţul ei. Acesta, care, spune dînsa, în ruptul capului nu vrea să-i tolereze incapacitatea de a se mişca la fel de repede ca el, atît a grăbit-o acum, la plecarea de-acasă, încît s-a pierdut toată şi a uitat şi pachetul cu şerveţelele atît de necesare într-un cabinet psy, şi tensiometrul, sprijin de nădejde atunci cînd doamna simte ceva inexplicabil în corpul ei şi verifică repede tensiunea ca să ştie cum trebuie să se simtă, pînă chiar şi banii pentru plata şedinţei. Îi ofer cutia cu şerveţele şi, zîmbindu-i în încercarea de-a o detensiona puţin, o încurajez spunîndu-i: „Lăsaţi, doamnă, ne descurcăm noi împreună“. Doamna Y îmi povesteşte, plină de satisfacţie, cîtă „monstruoasă“ plăcere simte cînd se contrazice cu soţul ei, reuşind să-şi demonstreze – nu îşi dă încă seama cum – că are întotdeauna dreptate, indiferent de ceea ce susţine. Satisfacţia doamnei şi plăcerea sînt însă dublate, dincolo de exasperarea soţului – care ea însăşi este sursă de satisfacţie – de o urmă firavă de vinovăţie, sentiment ce ştiu că ne va fi de mare ajutor atunci cînd om purcede la a descîlci firul lung al veşnicei dreptăţi din care se înfruptă, zilnic, pacienta, ca dintr-o hrană delicioasă şi, deocamdată, de neînlocuit. Sper ca soţul doamnei să aibă răbdare să ajungem acolo. Pînă atunci, va trebui s-o suporte. Dacă va putea. Z, un puşti haios de 14 ani, se află în plină luptă cu părinţii care îi dovedesc, de zece ori pe zi, că „habar nu au ceva, cît de mărunt, despre ce înseamnă să împarţi acelaşi locus cu alţii, care sînt diferiţi de tine“. Aflat în plină revoltă adolescentină, un strop precocele Z are dreptate, în felul lui, dar nu îi pot întări acest sentiment pentru că ştiu că ar produce tensiuni şi mai mari cu bieţii părinţi, care abia de se mai descurcă în misterul legat de educaţia propriului copil. Şi aşa, zi de zi, am parte, în cabinetul meu, de nenumărate mostre de lipsă de toleranţă. Care, oare, să fie sursele ei? Cum se ajunge aici? De ce atît de des devenim insuportabili pentru ceilalţi, iar ei, la rîndul lor, ne devin insuportabili?
Sursele interne ale capacităţii de a tolera
Dacă e să-i dau crezare lui Donald Winnicott (şi-i dau!), un mare psihanalist britanic cu formare în psihiatria infantilă, atunci trebuie să fiu de acord că toleranţa este o capacitate internă care ţine de procesele de maturizare emoţionale. Ea este în directă legătură cu toleranţa la frustrare şi, mai apoi, cu deprinderea capacităţii de a fi îngrijorat. Toate acestea se dobîndesc pe drumul scurt, de la dependenţa absolută la independenţa fiinţei umane, drum scurt, dar extrem de dificil de gestionat îndeajuns de bine. În doar 6-7 ani, primii ani de viaţă ai copilului, se „formatează“ întreaga fiinţă a viitorului adult, obligat să trăiască în cultură, şi nu în natură. Se ştie, nu mai este o noutate pentru nimeni, că mediul bate gena. O ereditate mai puţin promiţătoare poate fi învinsă într-un mediu, repet, îndeajuns de bun. Şi cum primul mediu al puiului de om este mama înseamnă că, la început, mama este cea care trebuie să fie îndeajuns de bună. Asta nu presupune nimic altceva decît o mamă sănătoasă psihic, lucru al cărui pandant nu are nimic de-a face cu psihiatria. Este vorba despre o mamă care ea însăşi a ajuns să achiziţioneze, printre capacităţile ei interne, toleranţa la a fi frustrată în limite optime, capacitatea de a fi îngrijorată – lucru din care decurge capacitatea a se simţi vinovată –, capacitatea de a funcţiona independent şi care, toate la un loc şi spus pe scurt, înseamnă, de fapt, capacitatea de a iubi şi de a munci. Dar oricît de bună ar fi mama în mod real şi oricît de perfectă s-ar considera cu tot subiectivismul aferent, nici o mamă de pe lumea asta nu poate fi pe cît de minunată şi-o doreşte copilul ei. Pentru copil, o mamă mai puţin ca perfectă din punctul lui de vedere înseamnă, înainte de orice, o mamă resimţită (trăită ca) o mamă care frustrează. Şi iată deschis drumul spre capacităţi de toleranţă mai mult sau mai puţin dezvoltate. Căci, o mamă care frustrează mai puţin optim devine, pentru copil, măcar pentru o clipă, o mamă rea. Lucru ce nu va fi uitat şi nici iertat vreodată! E uşor de imaginat, mai departe, lungul drum al manifestărilor de mai mică toleranţă ale viitorului adult, care se va desfăşura ca o copie la indigo a experienţei pe care puiul de om a resimţit-o, în relaţie cu mama lui, ca intolerantă.
Intoleranţa sănătoasă
Se cheamă „capacitate“ de a tolera pentru că totul pe lume, ca să fie „bun“, adică funcţional, deci eficient, se subîntinde unui spaţiu optim. Tot ce iese din optim devine „rău“ şi, deci, de netolerat. Dar în Românioara noastră, din ce în ce mai multe ies din acel spaţiu al optimului, ajungînd în cel al umilinţei: fuga vertiginoasă în jos a salariilor, care aduce atingere gravă bazelor existenţiale ale umanului, dizolvarea cutumelor minime ale şcolii şi ale sistemului de sănătate, explozia abjectului politicului – totul iese din optimul cel mai permisibil cu putinţă. De aceea, devine de-a dreptul sanogenă o formă de intoleranţă, pe care aş numi-o retragerea printre cei asemeni nouă sau, dacă aceia sînt prea puţini, retragerea solitară, fiind necesar de păstrat doar legăturile esenţiale cu realitatea externă. Dacă la întoarcerea de la muncă nu ne-am mai grăbi să deschidem televizorul, ci o carte sau o revistă, dacă ne-am găsi mai mult timp de petrecut cu cei dragi, dacă ne-am aminti că o plimbare de o jumătate de oră, seara, poate face minuni, dacă ne-am permite, cînd şi cînd, mersul la un film sau la un teatru, dacă am putea regăsi divinul clipei în care, privindu-ne copilul cu ochii cei dintîi, ne-am putea bucura pur şi simplu de faptul de a fi, şi noi, dar şi copiii noştri, am fi... poate nu mai fericiţi, dar cu siguranţă mai sănătoşi. Dacă ne-am da voie să ne comportăm ca şi cum ar fi o datorie aceea de a ne face nouă înşine bine, binele acela s-ar răsfrînge şi asupra altora, ca o undă. Nu visez la un popor senin, ci la unul îndeajuns de sănătos. O utopie?
Ioana Scoruş este psiholog psihoterapeut, membru al Colegiului Psihologilor din România, al Fundaţiei Generaţia (centru de psihoterapia psihanalitică a copilului şi adolescentului) şi al Asociaţiei româno-franceze de Psihoterapie şi Psihanaliză „André Green“.