„Cuvintele fac lumea” - cum a învățat Cristian PREDA limba bruxelleză

Regulile și cutuma din Parlamentul European ajută la structurarea unei dezbateri autentice sau, dimpotrivă, fragmentează dialogul?

Există cîteva reguli care ușurează dialogul: de pildă, în cvasi-totalitatea întîlnirilor din comisiile Parlamentului European, fiecare deputat poate vorbi limba maternă. E de la sine înțeles că dreptul la exprimare e garantat fiecăruia. Alte reguli pot bloca desfășurarea unui dialog nuanțat și consistent: de exemplu, timpul e limitat la 1-2 minute, așa că trebuie să exprimi ce e esențial pentru toți ceilalți, nu o „obsesie” personală; în unele negocieri se poate folosi doar engleza, așa că deputații care o ignoră sînt siliți să folosească un interpret care le șușotește la ureche. Cutumele sînt și ele complicate: de pildă, în plenul PE vorbești cu sprijinul grupului politic, așa că de multe ori numărul vorbitorilor e limitat. Nu e posibil să vorbească toți cei 705! Dacă fiecăruia i-ar fi alocat un singur minut, fiecare punct de pe agendă ar consuma aproape 12 ore. Pe scurt, cine are ceva de spus o spune și e luat în seamă în deliberarea și voturile care contează. Cine vorbește doar ca să-și țină în priză electoratul nu influențează decizia Parlamentului, ci doar tonusul suporterilor de acasă. Printre deputații aleși în România sînt mulți din categoria a doua...

Cum se înțeleg oameni veniți din culturi diferite, care reprezintă interese atît de diverse/divergente?

Se înțeleg foarte bine. Majoritățile din PE sînt foarte cuprinzătoare, depășind de multe ori 80% din ansamblul deputaților. Se ajunge la un compromis atît de larg fiindcă se negociază intens. Fiecare text e „spart” în rînduri și cuvinte. Amendamentele pot fi susținute de majorități variabile. Cu alte cuvinte: nu este îmbrățișată o filosofie de tipul „totul sau nimic”, ci e căutat pentru fiecare vorbă în parte compromisul care funcționează. În perioada în care am fost membru al PE, grupurile mari – cel popular și cel socialist – se aflau de cele mai multe ori în majoritatea care hotăra, chiar dacă unii dintre deputații lor votau diferit de linia familiei lor politice. Asta nu trebuie să ne mire. În general vorbind, Europa politică e bazată pe cultura compromisului. Doar radicalii – sau, cum li se zicea mai demult, fanaticii – sînt deranjați de înțelegerile transpartinice și denunță „trădarea” din propria tabără. Dar în Parlamentul European nici măcar fanaticii nu pot depăși limita impusă de demnitatea oricărei persoane. Dacă vreun deputat își pierde cumpătul, e redus la tăcere: i se taie pur și simplu microfonul. Iar atunci cînd vreunul a derapat de la regulile bunului-simț a fost amendat: nu a fost plătit pentru ziua respectivă, iar fapta nedemnă i-a fost menționată în fața plenului.

Ați întîlnit situații în care diferențele culturale au devenit impasuri în calea dialogului?

Există, desigur, diferențe care blochează inclusiv în PE. Unele sînt de ordin etic. Chestiunea avortului e una dintre cele mai delicate. Deși statele-membre sînt cele care legiferează în asemenea chestiuni, bătălia ideologică din PE e aprigă atunci cînd un deputat inserează o referință la avort într-un text. Dar asta nu înseamnă că stînga și dreapta rup dialogul. Se găsesc mereu formule intermediare care să satisfacă moderații din fiecare tabără. Impas mai produc analizele diferite făcute de stînga și de dreapta unor regimuri: socialiștii sînt mereu îngăduitori cu Cuba și critici virulenți ai Israelului, în vreme ce popularii sînt neiertători cu Maduro și simpatizează Marocul. Corupția generează și ea clivaje: stînga e, în general, mai critică decît dreapta cînd e vorba despre înșelătorii și mașinațiuni de acest fel, dar în interiorul fiecărei familii politice sînt și excepții. De pildă, pesediștii sînt îngăduitori cu spolierea banilor publici, nu și socialiștii francezi, iar între politicienii de dreapta nordicii sînt mult mai rigizi decît sudicii cînd vine vorba despre onestitatea cu care asumi o demnitate publică.

Cum ați învățat „bruxelleza”? E nevoie de manuale și de dicționare?

Documentele cu care lucrează Parlamentul, Comisia și Consiliul au un limbaj tehnic foarte elaborat. E inevitabil să fie așa. Cînd reglementezi pentru societăți cu tradiții politice și culturi administrative atît de diferite cum sînt cele 27 de state-membre, e musai să operezi cu un vocabular precis. Iar jargonul european se învață. Școlile în care se predau studii europene asta fac: explică instituțiile și politicile. Ca parlamentar european, am lucrat cu asistente care aveau o asemenea pregătire, adică masterate și doctorate în studii europene sau drept internațional, nu cu membri de partid ignoranți răsplătiți cu un job ale cărui reguli le ignoră. Cuvintele fac lumea. Cea europeană se naște tot așa. Europa e formidabilă fiindcă limbile nu sînt o barieră, ci un patrimoniu comun.

a consemnat Matei MARTIN

Cristian Preda este profesor și decanul Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. A fost europarlamentar pînă în 2019. Cea mai recentă carte publicată: Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 pînă în zilele noastre, Editura Polirom, 2020.

Foto: wikimedia commons