Curiozitate vs interes public - interviu cu Christian MITITELU

3 februarie 2011   Tema săptămînii

Aţi fost timp de 20 de ani directorul secţiei române a BBC. În funcţie de ce criterii se lua acolo decizia difuzării unei informaţii secrete care ajungea în redacţie? Ce tipuri de secrete puteau fi difuzate (sau erau chiar căutate de jurnalişti) şi ce tipuri nu?

Secţia Română făcea parte din serviciile externe ale BBC. În anii Războiului Rece nu era uşor să obţii pe căi neoficiale informaţii fiabile din ţară. Iar noi, deşi eram finanţaţi de Foreign Office, nu aveam acces la telegramele primite de minister de la ambasada britanică. Ne-ar fi ajutat, poate, dar independenţa redacţiei, cu care ne mîndream, ca şi autoritatea mea editorială, ar fi fost compromise dacă ne-am fi bazat, în emisiunile noastre, pe teme sau abordări sugerate din afară. 

Cum nu am făcut anchete jurnalistice în România, decît după ce am deschis un birou la Bucureşti, şi nu ne ocupam în detaliu de scena britanică, nu am prea avut ocazia să lucrăm cu informaţii clasificate. Dacă ar fi fost cazul, procedurile stabilite la BBC erau clare: înainte de a lua o decizie editorială controversată, adică cu posibile consecinţe legate de securitatea naţională, sau de natură juridică, redactorii au obligaţia de a discuta chestiunea cu superiorii lor (pînă la directorul de politică editorială) şi/sau cu biroul juridic al BBC.

Ca şi în România, există informaţii clasificate. Difuzarea sau nedifuzarea unei astfel de informaţii este o decizie editorială care trebuie cîntărită atent. Trebuie să stabileşti dacă transmiterea ei este în „interesul public“ (a nu se confunda cu interesul sau curiozitatea publicului); acesta este criteriul principal după care se ia decizia. 

În cazul în care se difuzează ceea ce în ochii legii constituie o informaţie clasificată, va fi sancţionată în primul rînd sursa indiscreţiei, dacă la Tribunal se va dovedi că aceasta a încălcat Legea secretelor oficiale (toţi angajaţii care lucrează cu informaţii confidenţiale semnează că au cunoştinţă de această lege). Aşa s-a întîmplat, cu ani în urmă, cu o funcţionară de la Foreign Office, care a făcut trei luni de închisoare. Ea dăduse detalii unui ziarist de la cotidianul The Guardian despre data şi condiţiile în care urmau să fie desfăşurate rachete americane Cruise pe teritoriul Marii Britanii.

Bănuiesc că aţi fost pus în anumite situaţii cînd o asemenea decizie era pe muchie de cuţit. Vă mai amintiţi astfel de exemple?

Îmi amintesc de două situaţii. În primul caz, care datează de la mijlocul deceniului trecut, am fost daţi în judecată de omul de afaceri G.C. Păunescu pentru o relatare care conţinea detalii incriminatorii privind unele afaceri ale sale. Am decis să o difuzăm deoarece autoarea relatării folosise o sursă confidenţială competentă şi de bună-credinţă. Tribunalul a respins plîngerea omului de afaceri. Mai în urmă, în martie 1989, BBC a dat publicităţii scrisoarea celor şase foşti lideri de partid, în frunte cu Gheorghe Apostol, care criticau derapajele (doar pînă aici mergeau ei) lui Nicolae Ceauşescu. Spre sfîrşitul unei după-amiezi, am fost anunţat de la poartă că cineva a lăsat un plic pentru redacţie. Plicul conţinea scrisoarea. Important era să stabilim autenticitatea ei şi să o difuzăm cît mai repede, dacă se adeverea. Confirmarea a venit într-o convorbire telefonică cu Silviu Brucan, unul dintre semnatari care, deşi fusese mutat la Dămăroaia, avea un telefon la care, culmea, putea fi chemat din străinătate. Brucan a confirmat indirect autenticitatea, referindu-se la o mică eroare strecurată în scrisoare. Astfel, la mai puţin de două ore de la primirea ei, BBC a difuzat „scrisoarea celor şase“.

Care sînt situaţiile în care unui jurnalist BBC i se permite să facă investigaţii sub acoperire? E o diferenţă în acest domeniu între regulile de la BBC şi cele de la instituţii de presă private?

Codul Offcom – instituţia care reglementează audiovizualul în Marea Britanie, echivalentul CNA – prevede că reporterii nu trebuie să acţioneze sub acoperire sau să înregistreze cu microfonul sau camera ascunsă decît în cazurile în care acest lucru este în interesul public şi nu poate fi realizat altfel. La BBC – o radioteleviziune publică – există un cod deontologic şi mai detaliat decît cel al Offcom. Astfel, se precizează că BBC nu va recurge la înregistrări secrete în realizarea unei anchete jurnalistice decît atunci cînd există dovezi a priori ale unui comportament sau ale unor intenţii a căror dezvăluire ar fi în interesul public, iar înregistrările ar fi necesare pentru a dovedi faptele sau intenţiile. Sau cînd dovezile nu pot fi strînse altfel – cum se întîmplă în ţări în care legile sau natura regimului nu permit accesul normal al jurnaliştilor. Aşa au procedat reporterii care au filmat cu camera ascunsă în România, înainte de 1989, la cozi sau în orfelinate.

Principiile privind ce trebuie să rămînă secret şi ce trebuie să fie transparent s-au schimbat, de-a lungul anilor, la BBC sau în alte instituţii de presă britanice?

Nu cred că principiile s-au schimbat, poate definiţiile au devenit mai detaliate. Iar viaţa te învaţă că principiile sînt, în general, mai importante decît regulile, căci nu poate exista un regulament care să acopere toate situaţiile potenţiale. În general, tendinţa istorică în mediul gazetăresc, ca şi în altele, a fost spre o liberalizare din ce în ce mai pronunţată. Au existat însă şi perioade de stagnare sau chiar regres în trendul de liberalizare.  Mulţi oameni de presă vor susţine că, după atacul terorist din 11 septembrie 2001, s-a înregistrat un astfel de regres. Începînd cu scandalul Watergate, pînă la cazurile de mită din zona companiilor multinaţionale, jurnalistul de investigaţie s-a bazat pe existenţa unei surse din interior, dispusă să vorbească cu presa, în condiţii de confidenţialitate. Or, aceste surse potenţiale riscă să devină mai prudente, din moment ce într-o serie de ţări, în cadrul măsurilor menite să prevină acte de terorism, s-a autorizat sau urmează să se autorizeze stocarea numerelor de telefon de la care s-a primit un apel sau care au fost apelate, a adreselor la care s-au trimis sau de la care s-au primit e-mail-uri, ori poate chiar şi a site-urilor accesate de orice cetăţean, inclusiv ziariştii de investigaţie. În acest fel, poliţia sau serviciile secrete pot descoperi sursa informaţiilor.

Consideraţi că Marea Britanie e mai conservatoare în acest moment decît România, în privinţa păstrării unor secrete? Care sînt domeniile total inaccesibile jurnaliştilor din Marea Britanie? 

Printre democraţii, Marea Britanie este relativ conservatoare în privinţa accesului la informaţii. Dar, o ţară care posedă arma atomică, este un membru important al unei alianţe militare şi a devenit o potenţială ţintă a terorismului, care are industrii de vîrf şi numeroase centre de cercetare ştiinţifică trebuie să trateze cu toată seriozitatea chestiunea protejării informaţiilor cu caracter secret. Sînt elemente de luat în calcul, dacă dorim să facem comparaţii cu alte ţări.

Pe de altă parte, ziariştii, ca şi cetăţenii de rînd, au acces mult mai uşor la informaţii în Anglia. În baza unei legi a libertăţii de informare, oricine poate cere informaţii de la cca 80.000 de instituţii, începînd cu ministerele, administraţia centrală şi locală, poliţia, şcolile şi universităţile etc. Petentul va primi un răspuns în termen de 20 de zile. Şi la noi există legea 544/2001, care prevede cam aceleaşi lucruri, dar a cărei aplicare este mai lentă şi mai aleatorie. Există şi în Marea Britanie o categorie de informaţii exceptate de la lege – de obicei cele care ţin de siguranţa naţională. Acestea din urmă, în funcţie de gradul de clasificare, pot rămîne secrete timp de 30 de ani. 

Credeţi că recentul scandal al dezvăluirilor Wikileaks va schimba ceva în criteriile după care se face presă?

Jurnalismul de investigaţie nu s-a schimbat după Wikileaks. Mecanismul e acelaşi. Ziaristul trebuie să găsească o sursă dispusă să stea de vorbă cu el, trebuie să sape, să scoată la lumină informaţia, să o interpreteze.  Dezvoltarea Internetului a creat însă o situaţie nouă. Oricine poate accesa o uriaşă cantitate de informaţii brute, din toate domeniile. Wikileaks a avut acces la cca 250.000 de telegrame, din care nu s-au publicat decît o mică parte. Dar asemenea revărsare de informaţii neprelucrate nu serveşte la mare lucru, dacă materialul nu e selectat, contextualizat şi scos în evidenţă de o publicaţie credibilă. De aceea Julian Assange a recurs la cîteva gazete prestigioase – The New York Times, Der Spiegel, The Guardian etc. – pentru a publica în presa scrisă principalele telegrame.  S-ar putea însă ca oficialii care discutau confidenţial cu diverşi diplomaţi să devină mai prudenţi în viitor, iar ambasadorii – mai puţin candizi în telegramele pe care le trimit. N-ar fi un cîştig pentru jurnalişti şi nici pentru istorici.

Pentru că sînteţi membru CNA, vă întreb şi dacă există multe situaţii în care CNA trebuie să reacţioneze pentru că un post sau altul a comis dezvăluiri dincolo de limitele permise? În ce fel de cazuri asemenea decizii sînt cel mai greu de luat?

Se fac multe dezvăluiri. Nu e vorba de informaţii clasificate ci, mai degrabă, de date cu caracter personal. Au fost cazuri în care diverse canale de televiziune au difuzat numărul de telefon sau adresa unor persone fizice, sau chiar numărul contului bancar. Au filmat cu camera ascunsă într-o proprietate privată şi au difuzat imaginile, fără acordul proprietarului. Toate acestea, fără să poată invoca un interes public întemeiat sau altă justificare acceptată de Codul Audiovizual. Codul nostru nu permite nici difuzarea corespondenţei sau a unor convorbiri telefonice private; sau dezvăluirea identităţii victimei unui abuz sexual, fără acordul acesteia. În temeiul prevederilor privind protecţia demnităţii umane, n-ar trebui ca televiziunile să difuzeze de la înmormîntări imagini ale persoanei decedate, decît cu acordul familiei. Şi ar trebui să respecte intimitatea rudelor care trec prin momente dificile. În fine, este interzisă difuzarea de imagini cu persoane reţinute pentru cercetări sau aflate în detenţie, fără acordul acestora. Cred că poliţia şi procuratura n-ar trebui să înlesnească astfel de filmări şi în nici un caz să furnizeze presei înregistrări care ar putea constitui probă în dosar. Sancţiunile CNA sînt mai greu de aplicat în asemenea situaţii deoarece, în percepţia televiziunilor, decizia de a difuza imaginile este validată de cooperarea celor pe care îi numesc „oamenii legii“. Iar în cazul încălcării intimităţii, cred că şi familiile îndoliate sau traumatizate n-ar trebui, de dragul apariţiei pe micul ecran, să încurajeze curiozitatea morbidă sau impudică a presei. Adică, ar fi loc de mai multă discreţie. 

Christian Mititelu este membru CNA şi a fost director al secţiei române a BBC, între anii 1984-2004. 

Mai multe