Curiozitate şi etichete

20 noiembrie 2013   Tema săptămînii

- argument -

e la sfîrşitul anilor ’90, l-am cunoscut pe John – un american care se pripăşise (şi cred că e cuvîntul cel mai potrivit) prin Bucureşti. Avea aproape 40 de ani şi un aer boem, de fapt, chiar era un artist în felul său – cînta în corul Operei (române) şi compunea muzică. Deşi mulţi îl considerau drept un ciudat, m-am hotărît să fac despre el un filmuleţ pentru şcoală. L-am filmat pe John timp de cîteva zile, în diferite ipostaze; totuşi, n-am reuşit să mă lămuresc ce căuta el în România, într-un moment în care toţi dezamăgiţii de după evenimentele din decembrie (şi nu erau deloc puţini) nu mai voiau decît să plece din ţară, se aplica masiv la loteria vizelor sau se depuneau dosare de emigrare pentru Canada. Curiozitatea mea a fost cu atît mai mare cînd am ajuns la John „acasă“ – dacă acea cămăruţă mizerabilă dintr-un demisol în care locuia temporar putea fi numită o casă. Am fost şocată cînd mi-am dat seama că americanul (şi aici mi s-a spulberat un întreg mit legat de bogăţia americanilor, de viaţa lor safe şi lipsită de griji) trăia într-o sărăcie lucie, statutul său nu era departe de cel al unui homeless. Totuşi, de ce venise în România? Deşi vorbea deja binişor româneşte, s-a prefăcut că nu înţelege întrebarea, iar cînd am repetat-o în engleză, a schimbat subiectul. Abia cîţiva ani mai tîrziu am aflat de presupusele sale opinii de stînga, împotriva globalizării şi a societăţii de consum şi de faptul că alesese România din dorinţa de a trăi într-o ţară comunistă. Însă ajunsese aici prea tîrziu, prin 1992, ratase comunismul „la mustaţă“.

La aproape 25 de ani de la o schimbare politică majoră, încă purtăm o etichetă de ţară „exotică“, una care incită curiozitatea străinilor, la fel cum mitul multor români legat de americani şi de capitalismul lor la superlativ a rămas intact. Viziunea noir despre România, de la începutul anilor ’90 – cînd jurnaliştii străini dădeau năvală ca să filmeze orfelinatele şi copiii străzii, aşteptîndu-se să găsească aici oameni care trăiesc ca în Evul Mediu – s-a mai schimbat, deşi e în continuare afectată de stereotipuri şi de clişee. „Marginalii“ de atunci au fost treptat înlocuiţi de romii români, pe care i-am „exportat“ ca imagine, fără voia noastră, dar şi din cauza faptului că n-am fost în stare să ne reinventăm şi să transmitem o altă imagine, mai coerentă, despre noi. Au făcut-o doar filmele româneşti premiate, cîţiva scriitori valoroşi, cîţiva sportivi cu performanţe reale, însă o imagine a unei ţări nu se poate crea doar din excepţii sau cazuri de excelenţă. Aş spune că nu e în totalitate vina noastră şi a neputinţei de a comunica în exterior cine şi cum sîntem noi, de fapt. În general, în Europa, mentalitatea celor din Vest faţă de Est a rămas cam aceeaşi în ultimii 20 de ani – mai exact, tot ce vine din Est e „cu probleme“, iar Vestul reprezintă singura zonă de confort. Pe de altă parte, există şi o imagine idilică a României, promovată, de exemplu, de Prinţul Charles – peisaje pitoreşti, oameni primitori, ţară preponderent agrară (agricultură bio), drumuri neasfaltate, pe care încă mai poţi vedea trecînd care cu boi şi turme de oi. Pare de bine, însă parcă tot ne situăm la o limită a civilizaţiei. Există însă şi o perspectivă „din afară“ reală asupra României?

Ilustraţie de Ion BARBU

Mai multe