Cumpătare, computare

„Cumpătare” sună așa, duios-patriarhal, cvasi-monahal, din zona „sufletească”. Ceva ce dobîndești cu adevărat abia cînd ai păr coliliu și înțelepciune, înconjurat de păsărele care ciripesc lîngă șezlongul tău plantat într-o livadă, la țară. Dar dacă am cotrobăi puțin mai adînc, etimologia „cumpătării” ne-ar spune că acest cuvînt ar putea sau ar trebui să însemne și altceva. Pentru că astăzi este folosit mai degrabă pe post de „moderație” și mai ales vizavi de alimentație – adică să nu bei pînă te rezemi de stîlpi sau să nu mănînci ca un porc pînă explodezi dacă nu iei șapte trifermenturi.

E ciudat deci cum originea cuvîntului ne deschide și către alte semnificații posibile. Pentru că vine din latinescul computare. Care înseamnă exact ce credeți că înseamnă: să calculezi, să socotești – dar și cu celălalt sens, cel din „tu te întreabă și socoate”, similar deci cu reckoning din engleză. Deci întîi numeri și apoi te gîndești ce înseamnă rezultatul la care ai ajuns. Iată cum cumpătarea noastră „tihnit-spirituală” are totuși o rădăcină „mental-analitică”, de fapt. Deci nu înseamnă în mod automat „Ho! Mai puțin, mă!”. Dacă ai calculat și vezi că ești sub-optim, dimpotrivă, cumpătarea poate însemna „Hai, mai bagă!”. Paradoxal, dar adevărat. Să fii cumpătat înseamnă să mănînci mai mult, dacă ești subnutrit.

Atunci de ce totuși „cumpătare” a ajuns să fie folosit doar în sensul „înțelept-limitativ”? Poate pentru că cimpanzeul mutant din noi e întotdeauna excesiv. Ai zice că sîntem cablați pentru exces. Doar dacă sîntem bolnavi nu excelăm în exces. Deci, nu întîmplător, cea mai influentă instituție din lumea noastră structurată de premisele capitalismului financiarizat este Bursa. Unde lumea, cînd cumpără acțiuni, psihologic vorbind, cumpără, de fapt, „speranțe de viitoare creșteri”. „Creșterea”, de preferință creșterea rapidă, este deci fundamentul pe care se bazează întreaga noastră lume modernă. Îngrijorarea cuprinde economiile mondiale cînd creșterea doar încetinește. Iar scăderea este o tragedie, este ceva de neconceput. „Creștere de dragul creșterii” – asta e regula jocului pe care îl jucăm de foarte multă vreme, că vrem, că nu vrem. Dar aproape toți vrem.

Însă tot „growth for the sake if it” este și cancerul. Nu, nu la figurat, ci la propriu. E interesant cum creșterea asta nestăpînibilă este absolut sperietoare cînd se întîmplă în noi, dar o considerăm absolut dezirabilă cînd se întîmplă în lume. Cu regret o spun, însă cam tot ce se întîmplă cu Pămîntul – așa cum l-am moștenit noi – ne arată că, în acest moment, noi sîntem celulele canceroase ale vieții de pe Terra (evident, e vorba despre „viața așa cum o cunoaștem noi acum”, în această iterație). Planeta noastră s-a îmbolnăvit de omenire. Pare grav și nu știm cu ce trece.

Poți oare dezvăța cancerul să fie cancer? Nu știu, însă la un nivel ceva mai complex e vizibil că orice fel de organism evoluează în momentul cînd chiar nu mai poate continua ca pînă atunci. Dacă nu schimbă ceva, dispare. Deci s-ar zice că avem și noi o șansă, măcar teoretic. Iar șansa asta este cumpătarea, însă citită și în cheia ei originară – computare. Computînd cu capul nostru, dar și ajutați de „computatoare”, poate că vom „reckon” ce trebuie să facem – și apoi să și facem. Dar pentru asta trebuie să „cumpătăm” mai multe lucruri, nu doar costuri și marje. Mult, mult mai multe lucruri. Și mult mai multe costuri. Omisiunea cea mai flagrantă a omenirii a fost să nu socotească niciodată în bilanțurile ei economice întreaga materie primă de care avem cu adevărat nevoie ca să facem tot ce facem.

Aerul pe care îl respirăm nu e niciodată pus la socoteală. Iar apa e calculată doar în forma ei „pompabilă”, ca un fluid transportabil de către apenovele acestei lumi. Și așa mai departe, și așa mai departe, ignorînd voit sau inocent „de unde vine tot ce ne vine” și toate buclele mirabile ale acestei hipercomplexe mașinării mînuite momentan de un ucenic ignorant, lacom și beat. Beat de propria putere. Vom ști cît costă, de fapt, lucrurile abia în momentul cînd toate computabilele vor fi computate. Și atunci, probabil, vom vedea că o pereche de blugi costă de fapt nu 79 de euro, ci 86.379 de euro. Ți-o permiți? Da? Nu? Rămîne?

Privind situația din acest unghi, ne e și mai clar de ce nu am putut fi cumpătați pînă acum: pentru că nu puteam fi destul de computați. Abia acum, cu ajutorul modelărilor matematice complexe – imposibil de realizat la o scară suficient de extinsă și cu o precizie suficient de mare fără asistența puterii computerelor contemporane –, putem să contemplăm toate fluxurile pe care le perturbăm, jucîndu-ne jocul nostru strict crescător de pînă acum.

Abia acum putem cuantifica „valoarea” lucrurilor pe care le pierdem, pentru a le putea arunca pe celălalt taler al balanței. Nu poți fi cumpătat știind doar ce cîștigi. Trebuie să știi și ce pierzi. Am tot amînat pînă acum să le punem în cumpănă. Dar nu mai putem amîna – chiar am ajuns la un moment de cumpănă, ca să folosesc un trist calambur. Contemplînd virusul, ne dăm stupefiați seama că – fundamental – semănăm al naibii de mult cu el. Sîntem două entități care desfac și distrug celule viabile ca să se înmulțească galopant (și, doar în cazul nostru, ca să înmulțească și o abstracțiune virtuală numită „bani”).

Dar dacă chiar semănăm cu virusul încă avem o speranță: virusul devine, în timp, mai cumpătat. Dacă e prea agresiv, se moderează, astfel încît să nu-și omoare gazda. Putem oare să devenim și noi la fel de cumpătați ca acea bucată minusculă de semiviață? Cum am spus mai sus, tehnologic vorbind, e prima dată cînd am putea. Dacă am vrea.

Șerban Alexandrescu este asociat în agenția de publicitate Headvertising.