Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?

...în esență, așa cum am lăsat-o, o țară tristă, plină de umor.

Am asistat, de la distanță, de la fața locului, în scurte vizite și în șirul kafkian de inerente interacțiuni cu administrația de stat, la eterna horă românească: doi pași înainte și trei înapoi. Asta rezumă poate cel mai bine cum percep eu România astăzi. Persistă senzația de țară schizoidă, pe care tot mai mulți oameni încearcă s-o împingă înainte, în timp ce statul insistă să o tragă înapoi. Mici scăpări spre progres am văzut și la autorități, dar balanța înclină greu în favoarea oamenilor locului.

Libertatea de circulație, creșterea economică și emigrația masivă au contaminat inevitabil un număr mare de români cu așteptări cotidiene comparabile cu cele ale europenilor de pe alte meleaguri. Poate de aceea, oamenii ce se încăpățînează să rămînă acasă încearcă să-și ia destinul lor și al comunităților în mîini, să construiască ceva ce poate fi de folos măcar copiilor sau nepoților.

De la distanță, pare că cei deciși să schimbe ceva în bine, în ciuda piedicilor administrației, sînt încă puțini; probabil păstrează proporția celor cu un nivel peste mediu de educație și o bunăstare care să le permită mai mult decît lupta zilnică pentru supraviețuire. Impresia este cea a unei middle class care nu reprezintă încă o masă critică, cu capacitatea de a deveni locomotivă. Mai văd o mare masă de oameni cărora le lipsește bunul-simț, păsarea față de celălalt, față de capra vecinului sau de comunitățile din care fac parte. Trăind într-o țară hiperegalitaristă, gata oricînd să taie copacii pentru a salva pădurea, am învățat să prețuiesc o doză sănătoasă de egoism, de respect față de individ, nu numai față de societate. Însă reversul este esențial. Sper că va crește numărul celor ce se implică, al celor care înțeleg că nu le poate fi bine în mijlocul unei comunități suferinde. 

Din păcate, pare că sistemul național de educație se îndepărtează tot mai tare de misiunea pe care ar trebui să o aibă în reconstruirea țării. Senzația e că se adîncește tot mai adînc în derizoriu, lăsînd celor puțini, cu posibilități materiale, șansa să primească în mod privat ceea ce au nevoie, fie oficial, fie la negru, sub forma nemuritoarelor meditații. Înțeleg că interesul corpului didactic în a da elevilor ceva la orele de școală tinde tot mai mult spre zero. Cred că, la urma urmei, problema este tot economică, direct influențată de salariile din domeniu. Idealiști sînt și în școli, insuficienți și sabotați de mafia celor majoritari.

Mafii mari și mici regăsesc, poate mai abitir ca pe vremea cînd eram parte mută a acestuia, și în sistemul sanitar. Medicina românească a evoluat, deși lipsurile sînt majore și deficiențele inimaginabile într-o țară europeană de secol 21. Cu toate astea, regret accesul din România la servicii medicale de calitate, cu o promptitudine la care sistemele medicale exclusiv de stat, egalitariste, ca acelea scandinave sau NHS-ul britanic, nici nu pot visa. Diferența este că aici, în nord-vestul Europei, dincolo de urgențe majore și boli neoplazice, nu ți se oferă foarte mult. Doar că puținul, prea tîrziul – și adeseori deficitarul – serviciu medical îți este oferit politicos, cu zîmbetul pe buze, în instituții curate, civilizate, cu băi ca de hotel, hrană apetisantă și îngrijiri ireproșabile din partea personalului auxiliar. Nu te faci bine însă, pentru că nu există capacitate și nici competența nu impresionează. Toate acestea sînt gratis și nu există acces special la altceva pentru privilegiați.

Revenind la percepția asupra României, văd că nici alte probleme cotidiene nu au găsit cine știe ce soluții: infrastructura, mai ales rutieră și feroviară, distrugeri masive ale naturii prea generoase cu neamul ăsta, cu consecințele de rigoare, urîțirea mediului predominant urban, dar nu numai, cu complicitatea coruptă a autorităților. Mici excepții se mai găsesc, mai ales dincolo de munți.

Cel mai trist, poate numitorul comun al tuturor relelor, este faptul că Justiția, de facto, nu există. Și cîtă este, de formă, se adresează strict săracilor care nu-și pot cumpăra ieșirea din orice culpă. De aici, lipsa de respect pentru reguli și legi. E cultivată din fragedă copilărie de părinții care terorizează profesori la școală pentru închipuite merite ce se cuvin progeniturilor, de părinții care conduc iresponsabil pe drumuri cu copiii în mașină, poate mai nenorocesc ceva vieți, după care și le continuă nestingherit pe ale lor, de părinții care dau o șpagă, ici-colo, cu copilul de mînă și eventual îl atenționează să ia aminte cum se face, de cadrele universitare care șantajează tinerii subalterni să le scrie lucrări de doctorat sau care pur și simplu nu simt strop de rușine să fie demascați ca plagiatori. Și lista rămîne deschisă. Cît timp legile se croiesc spre profitul direct al mai-marilor zilei, cît timp și legile care sînt se aplică doar celor considerați, superior, fraieri, țara va rămîne a lor, a șmecherilor. Absența respectului pentru lege, inclusiv sau mai ales la nivel instituțional, a ucis deja nepermis și va continua, cît timp va persista.

Îi înțeleg pe cei ce pleacă cu „noul val”. Nu văd România ca pe o țară în care un copil sau un tînăr fără suport serios material și/sau de influență să poată avea un viitor demn. Sau în care un adult cu venit mediu să poată spera la o bătrînețe decentă. Bineînțeles că sînt și excepții. În alte lumi, ele sînt regula.

Închid cercul privind spre partea luminoasă, cu care l-am deschis: acei oameni, încă puțini, care se încăpățînează să creadă că pot schimba ceva și o fac în fiecare zi. E suficient să aducă fiecare un strop de mai bine în viața unui singur seamăn. Ei sînt aceia care mă fac să visez deseori, cu ochii deschiși, că aș putea reveni, la pensie, cu bani munciți în slujba altora, să pot respira aerul pe care ei îl mențin respirabil și care nu se compară cu nimic altceva. Că aș putea cumpăra, cu acei bani, ceva siguranță, ceva sănătate și-o palmă de cer familiar deasupra capului. Omenia, așa cum am trăit-o și cum o simt la cei care-o păstrează încă vie acasă, are o căldură aparte. Are un sens fără corespondent în lumea în care trăiesc, înconjurată de alți nomazi de-acasă. Încercăm să o păstrăm cum am primit-o și să o dăm mai departe copiilor noștri, la pachet cu limba ce-o vorbim și cu o doză infimă, aparent ilogică, dar indestructibilă de speranță.

N.B. În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.

Alexandra Ilinca Trîmbițașu este medic generalist gerontolog, a plecat din România în 2007 și locuiește în Karmsund, Norvegia.