Cum văd astăzi jurnaliştii mandatele lui Ion Iliescu

O bună parte a presei din anii ’90 şi chiar din anii 2000 sau, mai bine zis, „o anumită parte a presei”, după formula celebră a preşedintelui Iliescu, l-a contestat pe acesta în mod vehement cît timp a fost la putere. Am întrebat cîţiva jurnalişti cunoscuţi din presa actuală, dar şi din trecut cum văd astăzi punctele rele şi punctele bune din timpul mandatelor de preşedinte ale lui Ion Iliescu şi care cred că sînt principalele moşteniri rămase în urma acestor mandate.

Petru Clej (jurnalist independent, corespondent RFI, fost redactor-şef la secţia română a BBC World Service şi fost redactor la România liberă)

Un punct bun al mandatelor lui Ion Iliescu este faptul că a vorbit întotdeauna deschis în public, neîncercînd să disimuleze. Adeseori l-a luat gura pe dinainte: „Măi animalule”, „Ce-mi bagi sula în coaste” etc. De asemenea, nu a schimbat direcţia de integrare în UE şi NATO a României imprimată de preşedintele Emil Constantinescu în perioada 1996-2000, în timpul ultimului său mandat prezidenţial, 2000-2004.

Punctele rele le-au constituit experimentele de tip „democraţie originală”, permanentele sale intervenţii în treburile Guvernului, frecventa incitare a populaţiei împotriva opoziţiei de orice fel, tolerarea corupţiei şi a baronilor locali în FSN, FDSN, PDSR, PSD, orientarea sa pro-Est timpurie – semnarea tratatului cu Gorbaciov în aprilie 1991, cu opt luni înaintea dispariţiei URSS, subordonarea mass-mediei audiovizuale prin metode politice şi economice.

Datorită prezenţei lui Iliescu timp de 11 ani în fruntea statului după decembrie 1989, România a ratat startul spre economia de piaţă şi democraţie şi a dezvoltat ceea ce însuşi Iliescu numea un „capitalism de cumetrie”, preluînd elemente ale naţional-comunismului tîrziu al lui Nicolae Ceauşescu. Mentalitatea populaţiei a evoluat lent, prea puţin semnificativ din 1990 încoace, iar clasa politică, izvorîtă în bună măsură din vechea nomenclatură comunistă prin intermediul FSN, a frînat dezvoltarea sănătoasă a României. Ca atare, o bună parte a oamenilor care aveau de contribuit cu ceva la această dezvoltare au plecat din ţară şi, pentru aceasta, Iliescu are o responsabilitate enormă, în crearea atmosferei care i-a făcut pe aceşti oameni să se simtă nedoriţi sau chiar dispreţuiţi.

Teodor Tiţa (jurnalist la twitter.com/jaunetom, fost redactor la Digi 24, Realitatea FM şi BBC World Service, secţia română)

Îi recunosc fostului preşedinte o anume abilitate de a naviga în vremuri tulburi. Şi-a început ascensiunea politică în anii stalinismului tîrziu, a supravieţuit reevaluării de după moartea lui Stalin şi a continuat să supravieţuiască ceauşismului, anarhiei şi ulterior democraţiei. Mă refer atît la supravieţuirea fizică, cît şi la cea politică.

Îi mai recunosc o oarecare capacitate de a gîndi pe termen lung. A fost mai puţin comunist decît comuniştii, mai puţin democrat decît democraţii şi mai puţin ipocrit decît urmaşii săi. Dacă ar fi să îl definesc cumva, aş fi cam aşa: un social-democrat mediocru-oportunist cu nuanţe de amoralitate.

A fost probabil cel mai pro-american preşedinte pe care l-a avut pînă acum România. în acelaşi timp, s-a ferit pe cît a putut să importe modele americane. Contradicţia asta e cumva definitorie pentru persoana politică Iliescu. Denotă un soi de neîncredere în propriul popor, fenomen pe care îl observ adesea la elitele româneşti, fie ele de dreapta sau de stînga.

Tendinţa comună e să i se atribuie fostului preşedinte aproape toate relele României post-ʼ89. Deşi istoria contrafactuală nu e chiar cea mai bună metodă de analiză, aş insista asupra faptului că o ţară nu poate fi guvernată împotriva voinţei majorităţii poporului ei decît în dictaturi. Altfel spus, e uşor să îl califici pe Ion Iliescu drept un om al sistemului, însă după ce a fost ales de trei ori preşedinte (cu majorităţi confortabile), sub două Constituţii, el a reprezentat şi voinţa populară. Fie că ne place, fie că nu.

Ceea ce încerc să spun e că stagnarea în mai toate domeniile combinată cu tolerarea unui sistem aproape medieval de acces la putere şi resurse ‒ lucruri care i se reproşează adesea fostului preşedinte – nu sînt vina exclusivă a lui Ion Iliescu. Mai degrabă, Ion Iliescu, şovăielnic, temător şi prudent, este un simptom a ceea ce a fost România anilor ’90.

Îi va rămîne veşnic legat numele de mineriade. Dar va împărţi ruşinea asta cu toţi şefii justiţiei române care se feresc de 25 de ani să individualizeze responsabilităţile şi eventualele pedepse.

Şi tot de numele lui se vor lega şi o sumă de lucruri pozitive: cel mai important, din punctul meu de vedere, este reconcilierea simbolică româno-maghiară de la mijlocul anilor ’90. Apoi, aderarea la NATO şi, parţial, aderarea la UE. Dacă insistăm să îl judecăm global şi obiectiv, Ion Iliescu o să iasă aşa cum îi place lui mai mult şi mai mult: echilibrat şi cam neentuziast. Un mediocru care a condus o ţară mediocră. Amintirea lui nu va fi păstrată decît cu o oarecare jenă, însă nici aceea prea mare. Ion Iliescu este ceea ce au vrut părinţii noştri. Sau, în unele cazuri, simbolul eşecului lor.

Altminteri, îi urez la mulţi ani. Cu cît trăieşte mai mult, cu atît şansele României de a-şi rezolva trecutul recent sînt mai mari.

P.S. Mă întreb dacă strada din Olteniţa care îi va purta numele va fi asfaltată.

Ion M. Ioniţă (senior editor la ziarul Adevărul şi redactor-şef al revistelor Historia şi Foreign Policy România)

Ion Iliescu şi cea mai grea acuzaţie care i se aduce: a dat lovitura de stat în 1989 pe filieră rusească.

Parţial adevărat. Acuzatorii săi spun că Ion Iliescu a orchestrat debarcarea lui Nicolae Ceauşescu cu ajutorul ruşilor şi al reţelei de conserve pro-moscovite din Armată şi alte structuri, reţea pe care dictatorul comunist se străduise în anii anteriori să o anihileze sau să o facă nefuncţională. în acest fel, Ion Iliescu a reuşit să preia puterea şi să confişte Revoluţia din 1989. Fostul preşedinte mai este acuzat că a înscenat chestiunea cu teroriştii pentru a-şi legitima poziţia de lider. Dincolo de misterele Revoluţiei, este clar că Ion Iliescu s-a menţinut la putere beneficiind de susţinere din partea instituţiilor statului şi din partea populaţiei, în timp ce adversarii săi nu au avut nici sprijin instituţional, nici sprijin popular în tentativele de a prelua, la rîndul lor, puterea. Din punct de vedere tehnic, Armata, care s-a văzut după fuga lui Ceauşescu în poziţia de deţinător al puterii, a căutat un personaj politic căruia să-i transfere funcţia de lider. După 25 de ani, pare tot mai clar că Ion Iliescu a fost singura variantă pe care societatea românească era pregătită să o accepte în marea ei majoritate în momentul 1989-1990. Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990 susţin o asemenea constatare, Ion Iliescu a fost personajul cu care patru din cinci români ieşiţi din comunism s-au identificat politic. E adevărat, în 1990, Ion Iliescu a orientat ţara spre Moscova fără să anticipeze prăbuşirea URSS, dar capacitatea sa de adaptare politică l-a făcut să schimbe cursul spre Occident, reuşind să obţină consensul de la Snagov în 1995. Intrarea în NATO şi încheierea negocierilor de aderare la UE s-au făcut în al doilea mandat al lui Ion Iliescu. Este evident pentru oricine că, dacă nu s-ar fi făcut atunci, nu s-ar mai fi făcut deloc.

Elena Vijulie (moderatoare şi realizatoare de emisiuni la Digi 24, fostă jurnalistă la Realitatea TV, România liberă şi BBC World Service, secţia română)

Ion Iliescu a avut patru mandate în fruntea României. A fost preşedintele CFSN, respectiv CPUN, ceea ce echivala cu poziţia de şef de stat, din decembrie 1989 pînă la 20 iunie 1990, cînd a depus jurămîntul după primele alegeri pluraliste de la prăbuşirea comunismului. Apoi au fost cele trei mandate ca preşedinte ales în 1990, în 1992 şi în 2000.

Un aspect negativ este exact acesta: a avut prea multe mandate. Motivînd că legea fundamentală cu limita de două mandate prezidenţiale a fost adoptată abia în 1991, a candidat şi a treia oară în 2000. Ceea ce face trimitere la principala moştenire negativă a mandatelor sale: pasiunea excesivă pentru putere şi control.

Lui Ion Iliescu i se aruncă pe umeri, îndeobşte, responsabilitatea pentru morţii Revoluţiei şi pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990. După o documentare laborioasă şi zeci de interviuri legate de căderea comunismului în România şi în Estul Europei, îmi permit să afirm că preluarea puterii de către Ion Iliescu & comp. la sfîrşitul lui 1989 era inevitabilă. Acest grup anticeauşist din interiorul Partidului Comunist, al Securităţii şi al nomenclaturii era, la acel moment, singurul articulat (din motive pe care nu e locul să le detaliem aici). în plus, a fost şi singurul cu suficientă autoritate ca să controleze şi să pacifice aparatul represiv.

Dar nu acesta este unghiul din care a tratat Ion Iliescu ecuaţia Puterii. El a venit la conducere ca să salveze comunismul pătat de Nicolae Ceauşescu şi restructurat de Mihail Gorbaciov şi nicidecum ca să instaureze pluralismul. Este motivul pentru care puseele autoritariste nu s-au oprit la decembrie 1989.

Cu un Ion Iliescu consecvent manualelor kominterniste şi artei bolşevice de capturare a statului, mineriadele au distorsionat naşterea statului de drept în România. Acapararea prin CFSN a legitimităţii date de Revoluţie poate fi înţeleasă din perspectiva unui moment 0 al rupturii de regim politic şi, cum am arătat, nu putea fi evitată. Dar România ar fi fost astăzi mult mai sănătoasă şi mai senină fără manevrele violente de susţinere a propriei puteri prin masele populare, adică în fapt prin conflict social şi, in extremis, război civil. Mă refer la mineriade, dar şi la pedagogia urii practicată de Ion Iliescu în 1990 contra opoziţiei civice şi politice. în campania electorală de atunci, dar şi la venirea minerilor pe 14 iunie, Ion Iliescu invoca ideea unor gărzi patriotice care să apere Puterea cucerită de popor prin Revoluţie. Nu este acesta puciul clasic bolşevic? Dacă ar fi gîndit în termenii democraţiei liberale clasice, Ion Iliescu şi-ar fi pus problema dacă nu cumva şi alţii au aceeaşi legitimitate de a fi în fruntea ţării şi dacă nu cumva el însuşi nu este decît deţinătorul prea-vremelnic al Puterii.

În schimb, el s-a văzut pe sine ca exponent al poporului, iar pe contestatari ca outsider-i, non-cetăţeni, deci „golani”, forţe perturbatoare, necesar să fie aruncate din Cetate/Piaţa Universităţii. Or, acest păcat originar al preşedintelui – exponentul de neatins al poporului în faţa partidelor burgheze rele – s-a dovedit un model şi pentru cei care i-au urmat.