Cum vă raportați la „idealul” 90-60-90?

11 august 2011   Tema săptămînii

Maria BALABAŞ
vocea proiectului Avant’n’Gard 

Perioada în care mi-am dorit să am 90-60-90 cred că a fost cea a liceului. Compensam lipsa măsurilor ideale prin păr lung, muzică rock şi excursii montane. Chiar dacă eram „slabă“, corpul meu nu a vrut să se încadreze niciodată în standarde şi, neînţelegîndu-l, îl ascundeam. Cîndva după facultate mi-am diversificat gustul muzical, mi-am tăiat părul, m-am îndrăgostit, m-am feminizat şi-am uitat pentru totdeauna de 90-60-90.  

Dana DEAC
jurnalistă 

Marilyn Monroe este, probabil, „vinovată“ pentru acest tipar. 90-60-90 sînt dimensiunile ei etern seducătoare. Din micul meu apartament situat în Floreasca văd mereu trupuri de pensionare care, îmi place să cred, au încăput cîndva în dimensiunile celebrei blonde, fiind remarcate în treacăt la probele de rochii şi taioare de către croitoresele celebre din cartier. Da, am fost şi eu sedusă de acest 90-60-90, am visat şi eu, măcar o dată, că sînt Marilyn. Iar visul meu mă purta ca într-un muzeu multimedia de la „Omul vitruvian“ al lui Leonardo da Vinci la Gentlemen Prefer Blondes al lui Howard Hawks. P.S. Am aflat că Megan Fox are un tatuaj cu Marilyn Monroe, probabil aşa crede ea că se obţine seducţia. Proporţiile de aur nu nasc dorinţe, nu provoacă vise de la sine şi prin sine. Trebuie să ai suflet de Marilyn, iar asta nu se poate tatua nicicum.  

Andreea ESCA
jurnalistă 

N-am fost niciodată preocupată de proporţiile ideale. M-am simţit mereu bine în pielea mea, la început datorită încrederii insuflate de părinţi, apoi datorită faptului că reuşeam să fiu populară în orice situaţie. Desigur, nici n-am avut mari defecte. Cred că am fost şi sînt o femeie normală care are doar grijă să rămînă într-o formă civilizată. Acum, de exemplu, sînt în vacanţă în Miami şi văd pe străzi femei perfecte care aleargă non-stop, dar, sincer, n-aş deranja-o pe nici una cu o invitaţie la cină. Unu, pentru că nu aş vrea să-i stric forma cu o masă, şi doi, pentru că au o perfecţiune fără pic de sex-appeal, aşa că... Şarmul unei femei nu stă în 90-60-90.  

Simona KESSLER
agent literar 

În lumea modei, 90-60-90 e un ideal passé. Se spune că erau măsurile lui Marilyn Monroe, care la 1,66 m înălţime purta măsura 16! Azi supermodelele urmează mai curînd calapodul 76-56-81 la 1,75-1,80 m înălţime, sînt mai înalte, mai plate, mai twiggy; „femeia şnur“ poartă măsura 0, ba chiar 00. Pe lîngă aceste „umeraşe ambulante“, voluptuoasa Marilyn ar trece la bondoace pufoase! În tinereţea mea, modelul vestimentar era cel al adultului, adolescentele se îmbrăcau „ca nişte doamne“, pe cînd azi doamnele se îmbracă mai curînd ca nişte adolescente, cu tot farmecul şi ridicolul pe care-l implică această răsturnare de modele. M-am simţit întotdeauna bine în pielea mea, şi cînd eram tînără şi slabă, şi acum cînd sînt mai bătrînă şi mai grasă. „Inner beauty“ nu se măsoară în centimetri.  

Medeea MARINESCU
actriţă 

Balzac spunea că adevărata frumuseţe este acea frumuseţe atinsă de un pic de imperfecţiune. Avea dreptate Balzac, frumuseţea perfectă riscă să devină plictisitoare, asta desigur dacă nu e dublată şi de altceva. Nu m-am regăsit niciodată în standardul 90-60-90 şi nici nu mi-a trecut prin cap să încerc să mă apropii de cifrele astea. Şi nu pentru că ar fi „strugurii acri“, ci pentru că acesta e doar un reper relativ care trebuie nuanţat. Dar recunosc că frumuseţea presupune proporţie, echilibru. Dacă adăugăm şarmul şi personalitatea, cred că atunci găsim acea frumuseţe care te poate cuceri. Şi Privirea. O frumuseţe fără ochi e inexistentă.  

Ioana NICOLAIE
scriitoare 

Cînd am aflat eu cum e cu frumuseţea, pe la 16-17 ani, dintr-o carte cu sfaturi pentru domnişoare, criteriile erau mai laxe decît azi: corpul ideal încă nu ţinea de numărul fix de centimetri, ci de echilibrul între circumferinţa umerilor şi a şoldurilor. Dacă cele două erau egale sau cu un vag avantaj la şolduri era minunat. Dacă umerii însă o luau din loc, n-aveai şanse la podium. M-am măsurat cu metrul de croitorie – pe vremea aceea coseam la maşină – şi-am fost mulţumită. Dar între timp am abandonat croitoria, aşa că nici măsurătorile nu mă mai preocupă.  

Mirela OPRIŞOR
actriţă 

Mai important decît aspectul fizic este dispoziţia. Prefer compania unei persoane bine dispuse şi optimiste, unei superbităţi mai mereu posace şi constipate din cauza eforturilor depuse pentru a-şi menţine fizicul perfect. Nu trebuie generalizat, nu înseamnă acum că toţi graşii sînt simpatici şi, obligatoriu, toţi slabii, nervoşi. Eu am avut norocul să semăn cu tata care a avut aceeaşi greutate, cu mici oscilaţii, de cînd îl ştiu. Şi mănîncă aiurea, nu respectă un program. Nu am avut probleme cu greutatea decît atunci cînd am născut. Iar cînd eram adolescentă, altele erau problemele mele. Sînt mioapă. Am fost aragazul cu patru ochi al cercului de prieteni. Acum, la 38 de ani, ţin cont de aspectul fizic, bineînţeles, nu bag în mine ca o spartă. Dar nu acesta este criteriul după care îmi ghidez existenţa.  

Maria POPISTAŞU
actriţă 

Din cîte am aflat, acest ratio, care s-a impus odată cu supermodelele anilor ’90, s-a datat deja şi a fost înlocuit de androginul 86-61-86. Eu nu am fost o candidată la proporţiile ideale nici atunci, nici acum, aşa că m-am setat încă din adolescenţă să nu mi le doresc. Poziţia s-a demonstrat una sănătoasă şi m-a ferit de o serie de neajunsuri care vin deodată cu frustrările legate de prezenţa fizică. În altă ordine de idei, am 1,69 m înălţime şi sînt sursa miştoului în casă pentru că declar în acte că am 1,68. Nu mi-am dorit nici să fiu o înaltă, iar 1,69 îmi pare un strigăt disperat de „am aproape 1,70“, pe cînd 1,68 mă fereşte să dau explicaţii. Cred că asta spune că etalonul nu îmi este indiferent, dimpotrivă, îl cunosc, dar mă feresc să mă raportez la el ca la un ţel, şi astfel mă protejez. N-aş avea nici o şansă să mă aliniez lui, precum Anca Ţurcaşiu, care alunecă perfect prin silueta de platbandă în Miss Litoral.  

Oana SÎRBU
actriţă şi cîntăreaţă 

Eu am fost educată de părinţii şi de bunicii mei într-un mod conservator. Bunica mea era croitoreasă, ne făcea rochii şi costume, şi îmi aduc aminte cum spunea că totul depinde de tipar. La 20 de ani – deşi la 21 m-am măritat – nu eram lăsată să port chiar tot ce voiam, mai ales pantofi cu toc înalt. M-am considerat întotdeauna o fată frumoasă şi n-am avut probleme din acest punct de vedere, mai ales că eram curtată de toţi băieţii şi primeam multe cereri de prietenie sau căsătorie. Mereu am fost un om autentic, original şi cred că totul are legătură cu educaţia şi cu felul în care eşti construit pe dinăuntru. Dezaprob orice urmă de artificiu, aşa că nu sînt de acord cu faptul că azi se merge, exclusiv aproape, pe imagine, şi nu pe fond. În plus, există o uniformizare în tot şi-n toate: fetele seamănă-ntre ele, recurg la tot soiul de artificii, toate au extensii de păr, injecţii cu botox sau unghii french. Bărbaţii, practic, nici nu mai ştiu pe cine să cucerească, printre atîtea uniforme de fals. Noroc că sînt cuceriţi ei, pînă să se dezmeticească.  

Cecilia ŞTEFĂNESCU
scriitoare 

Cînd eram foarte mică, mama îmi tot susura la ureche, ca un refren, că sînt cea mai frumoasă fetiţă din lume. Multă vreme am crezut-o, mai ales că mama avea şi argumente extrem de convingătoare, însoţite de poveşti în care, bebeluş fiind în cărucior, lumea întorcea capul după mine şi se minuna. Şi am ţinut-o aşa, cu frumuseţea, pînă în clasa a V-a, cînd m-am ales cu o nouă colegă de bancă, Laura. Laura avea ochii verzi şi părul brunet, nişte buze roşii, conturate pronunţat, un corp de băieţoi şi o uniformă care pornea de la un guleraş croşetat din macrame alb ca spuma laptelui. Ţin minte că, într-o zi, mama clătea nişte rufe în baie. Am stat după coada ei, gînditoare, după care i-am spus că Laura e mai frumoasă decît mine. Mama nu s-a lăsat, mi-a zis în continuare că eu sînt, că frumuseţea e în ochiul celui care priveşte, că eu, în plus, eram şi cea mai deşteaptă. N-a ţinut. Cu toate astea, i-am rămas veşnic recunoscătoare. Undeva, într-un colţ al minţii, poate într-unul important, am rămas cu acest complex nejustificat şi caraghios de superioritate, care mai tîrziu m-a făcut să nu-mi pese deloc sau, cel mult, să privesc ca pe o abstracţiune dimensiunile ideale ale femeilor lumii noastre.  

Simona TACHE
jurnalistă 

Nu m-a preocupat niciodată idealul 90-60-90. Am avut şi am, în schimb, o obsesie legată de „idealul 50“. 50 de kilograme, gen. Marele meu noroc e că nu m-am născut după ’90, deci nu m-am jucat cu Barbie cînd eram mică, ci cu păpuşi grăsuţe şi crăcănate. Dacă, în aceste condiţii, trăiesc într-o permanentă goană către „idealul 50“, nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă mi-aş fi început viaţa printre păpuşi foarte slabe, cu sînii mari, talie de viespe şi picioare lungi.  

Ana ULARU
actriţă, vocalistă Sunday People

Cred că frumuseţea umană e o stare intimă şi perenă. Şi cred că oglindirea excesivă e un pericol, poate deveni un monstru hulpav care să te facă pînă la urmă să te negi. Idealul 90-60-90 mi-a fost destul de departe. Oricum idealurile se schimbă, azi e glorificată anorexia, mîine condamnată. Cred că în meseria noastră e nevoie de oameni de toate vîrstele, cu orice fel de trup sau chip. Sport fac doar cînd simt nevoia, cu competiţie şi mai mult pentru tonifiere psihică. În rest, prefer să fiu eu însămi o surpriză pentru mine.

a consemnat (cu mare plăcere) Marius CHIVU

Mai multe