Cum te poate îngrozi cinema-ul
Capodoperele horror au fiecare felul lor de a te terifia. Unele reuşesc pentru că sînt lente, altele pentru că sînt revoltătoare, insinuante, violente, amînate, extreme, pentru că te previn fără să te poată opri sau pentru că nu te previn destul sau deloc. Cinema-ul horror e cel mai inovator şi posedă trucurile cele mai sclipitoare, iar capodoperele lui reuşesc fiecare cel mai greu lucru – să te înfricoşeze şi să te ţină aşa. Frica e un sentiment care nu se poate truca. Iată o parte dintre filmele care aşteaptă ca nişte cutii de coşmaruri, să le deschizi din nou şi din nou. Pentru ca frica lor să te chinuie încă o dată, adictiv, cu familiaritatea ei stranie. Care te convinge că un horror bine făcut e o mostră de cinema pur. În cîte feluri te poate îngrozi cinema-ul?
„Trebuie să crezi! […] Trebuie să fii pregătit… Dacă nu, va fi înmormîntarea ta!“ spune doctorul psihiatru Sam Loomis în Halloween (r. John Carpenter, 1978), unul dintre cele mai feroce filme „de groază“ ale tuturor timpurilor. Doctorul Loomis e un fel de personaj martor, dărîmat de frică, pentru că e singurul care ştie cu adevărat cine sau ce este Michael Meyers. Ororile din Halloween, care pînă la urmă nu sînt multe la număr, comparate cu torture porn-urile de azi, sînt orchestrate perfect de Carpenter şi prin Loomis, care tremură de fiecare dată cînd cineva îl atinge pe umăr, cînd cade o frunză sau scîrţîie o uşă, pentru că el e cel care a studiat 15 ani, fără să poată aborda sau înţelege natura ororii, şi ea l-a nimicit între timp, l-a omorît înainte să moară.
Frica te-ar putea salva
Dar într-un fel paradoxal, replica lui Loomis se potriveşte mănuşă lui John Baxter, arhitect restaurator şi personaj central în Don’t Look Now, capodoperă a regizorului britanic Nicolas Roeg apărută cu cinci ani înainte de filmul lui Carpenter şi aflată estetic la ani-lumină distanţă. Don’t Look Now a fost numit adesea cel mai bun thriller psihologic/horror din cinema, dar mecanismul său, atît de straniu, nu mizează cîtuşi de puţin pe frică. Personajele din Don’t Look Now suferă inuman, sînt extatice, pozitive, frustrate, confuze, mizează pe luciditate, dar îşi neagă frica, în timp ce totul în jurul lor se mişcă disturbant. Lui John Baxter ar fi trebuit să-i fie frică, asta l-ar fi salvat, după cum ar fi salvat-o şi pe Marion Crane de sub cuţitul mamei Bates în Psycho (r. Alfred Hitchcock, 1960). Dar şi John şi Marion se află prea departe şi prea deliberat în „capcanele lor personale“ („Cred că fiecare sîntem în capcanele noastre personale, închişi în ele, şi nimeni nu poate scăpa vreodată“ – Norman Bates), ca să mai poată fi salvaţi. John are darul clarviziunii, pe care şi-l dispreţuieşte, Marion e cufundată în vină şi în paranoia. Capcanele personale, simţite şi definite de Norman, pe care nimeni nu îl bănuie de nimic, străbat ca un fir roşu genul horror. {i iar ne întoarcem la Don’t Look Now, pe care Roeg îl străpunge cu un fir cromatic, roşu, al morţii trecute, prezente şi viitoare. Aproape totul se întîmplă la Veneţia, în prag de iarnă, cînd hotelurile se închid, şi nicicînd Veneţia nu e mai decrepită, mai melancolică şi mai înecată şi roasă de apă. Au loc crime. Cadavre sînt scoase din apă cu picioarele în sus, apa spală pe trepte corpul contorsionat al unei păpuşi. Filmul e despre supranatural şi despre timp, şi efectul lui hipnotic, fără scăpare, e făcut din semnificaţii fără legătură. John şi Laura Baxter se mişcă într-un vis în care intervenţiile pozitive abundă, dar sînt paranoizante, iar finalul e momentul brutal al adevărului, simţit pe jumătate, întrezărit de John uneori, de noi aproape tot filmul. Iar noi ne temem, şi ei nu. Parabola sa existenţială e intimă, subacută, în final îngrozitoare.
Frica existenţială
Hitchcock a filmat Psycho intenţionat ca pe un exploitation movie. L-a făcut după North by Northwest, dar nu a folosit echipa de filmare şi tehnologia acestuia, ci varianta ieftină de televiziune. L-a filmat în alb-negru simţind că publicul n-ar putea face faţă la o cantitate atît de mare de sînge roşu. Marion nici nu sîngerează abundent, vedem doar cîteva fire subţiate în apa fierbinte de la duş dispărînd prin scurgere. Un gentleman, Hitchcock? „Ador să cînt la strunele audienţei ca la pian“ – e citatul său. Înainte să o omoare „cu delicateţe“ la duş, poţi jura că Marion e personajul peste care va cădea genericul final. La premieră, regizorul îşi avertiza publicul să nu întîrzie la film pentru că riscă să nu mai înţeleagă nimic, aşteptînd tot filmul să apară ea. Marion nu se teme la timp, dar, cînd o face, o face în cea mai iconică scenă horror din cinema. Moare goală, sfîrtecată la întîmplare, inocentă de fapt, în singurul ei moment de confort total, înconjurată de apă fierbinte şi lumină, în inima neagră a unui motel gol, pe o autostradă dezafectată. Close-up-ul se închide pe ochiul ei consternat, fără viaţă. Goale şi lipsite de reacţie mor şi două din victimele lui Michael Meyers din filmul lui John Carpenter, care ştie la fel de bine ca Hitchcock, dar fără pudori, să cînte pe strunele audienţei ca la pian.
Frica animalică
Privirea moartă a mai dat un horror seminal, însă de astă dată nu a victimei, ci a unui rechin. Marelui Alb din Jaws (1975). Nu e nici un close-up – de fapt vedem ridicol de puţin din monstrul acvatic în filmul lui Spielberg, după care nici o baie în mare sau ocean n-a mai fost la fel. Dar povestea lui Quint, vînătorul de rechini pe jumătate monstru el însuşi, e scena cea mai bună din film. „Rechinul... are ochi fără viaţă. Negri. Ca ochii de păpuşă. Cînd se îndreaptă spre tine, nu pare viu… pînă ce te muşcă, şi atunci ochii ăia negri se rostogolesc albi…“ Apoi, din scurt, rechinul atacă barca prea mică şi prea veche, în care cele trei personaje-cheie au venit să-l vîneze. Atacul e suspect de perdant pentru el, dar sub vraja ochilor fără viaţă, nimeni nu mai stă să se gîndească la asta. În afară de dimensiunile rechinului, nimic nu e mare în Jaws, iar Spielberg zăboveşte, la fel ca Hitchcock, asupra personajelor îndelung, înainte ca efectele speciale revoluţionare să le sfîrtece în feluri cumplit de inovatoare pentru acea dată.
The Thing (incluzînd aici Alien), Psycho, Halloween, Friday 13, The Exorcist şi Jaws au deschis cutia pandorei pentru sequel-uri şi remake-uri care s-au scufundat în smîrcurile tot mai grafice ale gore-ului şi frica pură a devenit scîrbă, infecţie, resurecţie, putrefacţie. Însă din cînd în cînd mai apare cîte un film din care ţîşneşte frica absolută, cea capabilă să remodeleze coşmarurile unei generaţii. Aşa cum o descrie Heather în aproape nevizionabilul Blair Witch Project, care nu mizează decît pe nervii dezgoliţi ai imaginaţiei noastre: „Mi-e frică să închid ochii, mi-e frică să-i deschid.“
Laura Popescu este jurnalistă şi traducătoare din engleză şi japoneză.