Cum știe creierul tău dacă era mai bine înainte?

21 iulie 2021   Tema săptămînii

Știi că ai început să îmbătrînești atunci cînd te trezești rostind înțelept: „Pe vremea mea…”. De la interminabilele lamentări ale profesorilor nemulțumiți de atitudinea studenților lor la discuțiile nostalgice sau aprige dintre generațiile aceleiași familii, tema trecutului mai bun, mai virtuos, mai sănătos este centrală. Ea alimentează disputele dintre părinți și copii, unele mișcări sociale, stiluri de viață, curente filozofice sau religioase, politici sociale și educaționale ș.a.m.d. Fie că vrem sau nu, ne aflăm de o parte sau cealaltă a dezbaterii cu privire la valoarea trecutului de care ne-am îndepărtat sau ne-am detașat. În funcție de punctul trecut la care ne raportăm, această dezbatere poate să ne mențină la un nivel detașat, teoretic sau ne poate cuprinde întreaga ființă. De pildă, la o cafenea sau la o conferință științifică, o conversație despre pierderea comunității sociale în secolul al XIX-lea poate fi un exercițiu cognitiv valoros, fără implicare emoțională, în timp ce discursurile moralizatoare ale bunicilor sau remarcile pasiv-agresive ale unor prieteni bine intenționați pot deveni atacuri personale care ne pun la îndoială valorile și stilul de viață. În unele grupuri sau comunități a devenit o virtute să susții superioritatea unor vremuri trecute și o rușine să te bucuri de ceea ce a devenit lumea și noi odată cu ea. În altele, disprețul pentru tot ceea ce ține de trecut e atît de pregnant încît aruncă la gunoi proverbialul copil odată cu apa din copaie. Și atunci, cum stau lucrurile? Era mai bine înainte? Cum putem să judecăm drept dacă mergem spre mai bine sau spre mai rău?

Dacă este să luăm în considerare indicatori obiectivi, cantitativi sau statistici, din multe puncte de vedere (surprinzător de multe), timpul în care trăim este cel mai favorabil din istoria omenirii. Speranța de viață este semnificativ mai mare și în creștere. Educația, informația, serviciile medicale, cultura și multe alte resurse sînt mai accesibile ca niciodată. Libertatea de exprimare și de exercitare a propriilor convingeri filozofice, politice sau religioase este răspîndită în mult mai multe regiuni decît a înregistrat istoria umanității vreodată. Dacă ținem cont de faptul că, în România, acum mai puțin de 200 de ani încă mai existau robi, acum aproximativ 85 de ani femeile nu aveau drept de vot și acum mai puțin de 40 de ani libertățile fundamentale ale omului erau încălcate de un regim politic abuzator, putem conchide cu încredere că nu era mai bine înainte, oricît de apropiat sau îndepărtat ar fi trecutul la care ne raportăm. La un nivel subiectiv, ca femeie care are o profesie, participă activ la deciziile din familie și din societate și are drepturi civile și legale egale (cel puțin teoretic) cu un bărbat, mă pot considera privilegiată să trăiesc acum și nu pe vremea străbunicelor mele, care n-au avut parte de școală, servicii medicale la nașteri, opțiuni de planificare familială, mașini de spălat rufe sau vase, drept de vot sau salarii.

Pe de altă parte, probleme precum gradul de poluare, aglomerația și suprapopularea, prevalența bolilor mentale reprezintă tot atîția indicatori îngrijorători care arătau mult mai bine în trecutul recent. Omenirea pare să-și facă bine cu o mînă în timp ce se pălmuiește cu cealaltă. Cîștigăm și pierdem în același timp la niveluri atît de diferite și în modalități atît de complexe, încît verdictul cu privire la care vreme era mai bună devine extrem de dificil de dat. Totuși, analiza indicatorilor economici și sociologici e ca o plimbare cu avionul deasupra junglei amazoniene. Ne arată pădurea, dar nu ne spune nimic despre fiecare copac în parte sau despre rădăcinile sale. Pentru a înțelege fenomenul la un nivel mai profund și personal, avem nevoie de o mai bună cunoaștere a proceselor psihice care sînt puse în funcțiune atunci cînd evaluăm dacă era sau nu mai bine înainte.

Cuget, deci… greșesc uneori. Pentru că gîndirea umană trebuie să execute un volum imens de procesări ale informației, a dezvoltat rutine, „automatizări” menite să ușureze sarcina imensă. De cele mai multe ori, acestea ne ajută să ajungem la concluzii utile cu un efort mental redus. Ocazional, însă, rezultatele sînt eronate. Cînd „scurtăturile gîndirii” dau un rateu, spunem că a apărut o eroare sistematică, un bias al gîndirii. Din punct de vedere cognitiv, compararea prezentului cu trecutul este o operație dificilă, deoarece nu putem alătura decît simbolic elementele de comparat. În plus, percepția timpului este în sine un proces psihic complex, derivat din analiza ritmurilor biologice și a informațiilor primite prin alte simțuri. Drept urmare, comparația dintre prezent și trecut este extrem de vulnerabilă la erorile sistematice ale gîndirii. De pildă, eroarea de confirmare ne va determina să selectăm automat acele aspecte care se potrivesc cu viziunea noastră referitoare la trecut și vom vorbi despre cît de bine era înainte de alienarea pe care a adus-o tehnologia în ultimii ani – totul într-un videoclip pe care îl încărcăm… pe YouTube. Eroarea de încadrare este cea care ne face să ajungem la concluzii total diferite în funcție de contextul și modalitatea de prezentare a informației. De exemplu, am putea fi revoltați de discursul moralizator al bunicii referitor la cît de mult ne-am îndepărtat de traiul simplu și sănătos, dar să ne entuziasmăm la fel de aprins citind un articol despre beneficiile adoptării unui stil de viață eco-bio care propune reîntoarcerea la metodele și valorile… bunicii. Declinismul sau paseismul sînt denumiri ale unei erori cognitive care presupune tocmai evaluarea favorabilă a trecutului și discreditarea prezentului sau a viitorului. Măcar ocazional fiecare dintre noi cade victimă acestei erori, mai ales atunci cînd apare în ecuație trecutul trăit și reamintit.

Memoria autobiografică nu este nici pe departe o bancă de amintiri înregistrate fidel, care pot fi reproduse și aduse în atenție drept dovezi de necontestat. Parafrazîndu-l pe Julian Barnes, amintirile pe care le relatăm cel mai des cu privire la noi sînt și cele mai neadevărate. Acest fapt este cu atît mai adevărat cu cît, încercînd să fim coerenți cu ceea ce trăim în prezent, fiecare (re)povestire transformă amintirea și o accentuează. Astfel, o amintire ambivalentă poate deveni în timp o marcă idealizată a unui trecut pe care îl vedem prin multele straturi de evenimente trăite și narațiuni ulterioare ale acestora. Idealizăm pentru că avem nevoie să ne menținem iluzia unui sine pozitiv, care este alcătuit din suma tuturor experiențelor de viață. Iar dacă ceea ce trăim în prezent este mult prea aproape pentru a fi reinterpretat, trecutul devine un material de lucru maleabil pentru o poveste pe care ne-o spunem în fiecare zi altfel. Avem nevoie de idealizarea trecutului ca de o armă împotriva dezamăgirii, suferinței sau anxietății pe care le simțim într-un prezent pe care nu-l înțelegem față de un viitor pe care nu-l putem anticipa.

Dintr-un punct de vedere adaptativ, problema superiorității sau inferiorității trecutului este aproape irelevantă. Sîntem oamenii timpului nostru pe care îl putem desconsidera sau îl putem privi ca pe o resursă inestimabilă. Este o problemă de perspectivă pe care ești privilegiat să o ai în timp ce citești acest articol. 

Zenobia Niculiță este psiholog.

Mai multe