Cum se înjura pe vremuri

13 august 2014   Tema săptămînii

În urmă cu douăzeci de ani, Dilema veche, pe atunci Dilema, publica un număr, coordonat de dl Radu Cosaşu: Înjurătura, azi, cînd „frumoase versuri scrie ţara / de dimineaţă pînă seara“ (nr. 63). Prisosul surprinzător de texte şi contribuţii, opiniile entuziaste, reacţiile furtunoase la tema în discuţie au impus, o săptămînă mai tîrziu, o „Repriza a doua – cititorii ştiu de ce“ (nr. 64). Este, cred, singurul caz din istoria Dilemei, cînd „două vorbe“, înăuntrul aceleiaşi teme, au fost dezbătute pe întinsul a două numere succesive. Nu s-ar cuveni să edităm un nou dosar despre înjurături, fără să consultăm şi să redăm cîteva fragmente „clasice“ din cele două numere, devenite, se poate spune, repere şi fond de referinţă în materie de înjurătură (românească) de ieri, astăzi şi mîine. (Citatele care urmează sînt din Dilema, numerele 63 şi 64, anul 1994.)

● „(…) pentru mine, cît voi trăi, monumentalul în acest domeniu rămîne imaginea care circula prin Bucureşti, din gură-n gură, misterioasă şi precisă, fantastică şi realistă, legendară şi vizibilă, fabuloasă şi promiscuă, înfricoşătoare şi veselă pînă la cer: «Te-ai dus să vezi WC-ul din metroul de la Piaţa Unirii?» «Nu, ce-i acolo?» «Ştii ce scrie, mare, pe uşă? Vă f… muma în c… la toţi. Semnat Nicolae Ceauşescu.»

O spun fără nici o grabă, cu o certă mîndrie: nimeni în lume n-a creat o asemenea metaforă cuprinzătoare a tiranului – perfect echilibrată între sinistru şi ilar –, ca noi, aceştia, din oraşul acesta fără de care Europa n-ar fi putut strînge la pieptul ei cele două animale emblematice ale secolului nostru: gorila şi rinocerul.“ 

Radu COSAŞU

„Mecanica sictirului şi a contrasictirului“ 

● „O înjurătură tipic ungurească este însă «P… calului în c… tău». Etimologic, ea n-are de fapt nimic de-a face cu «p… calului», ci vine, de fapt, din turcă, de la trasul în ţeapă.“ 

Járai ISTVÁN

„Înjurătura ungurească  devine ornament stilistic“ 

● „Vorbele zise grele au darul de a fixa sub greutatea lor de lespede, de a pecetlui ceea ce tinde să curgă, să se strecoare, să ne scape.“ 

Bogdan GHIU

● „Vorba groasă, infernul, pornografia inimaginabilă, le întîlneşti la dreptul comun, am stat şi acolo, pentru aur. N-am cunoscut înainte de al Doilea Război acest noroi al lumii, dar cred că era la fel, erau aceleaşi persoane, unele dinainte de război: asasine, hoaţe, recidiviste… Înjurau mai mult decît bărbaţii şi totdeauna de organe pe care, anatomic, nu aveau cum să le posede. Operau exclusiv cu gloria şi fudulia bărbaţilor. (…)“

● „Comisar şef atunci era unul foarte interesant ca fizic, de o frumuseţe brutală, ca un cal sălbatec. Pe el l-am auzit înjurînd-o pe o deţinută, una Liliana, fostă prostituată la Athenée Palace, înaltă, frumoasă, o ardeleancă voinică. A înjurat-o absolut fără oprire cît a urcat, cît a coborît scările, cu o gamă de expresii nemaiauzite, care creşteau una din alta cu o tensiune erotică insuportabilă; parcă se închidea şi se deschidea o floare otrăvită, fabuloasă. Ea-l privea cu dispreţ suveran şi cred că asta îl nimicea. Auzea, auzeam toţi, o declaraţie de dragoste travestită în cele mai scîrnave cuvinte. Un paroxism care ne avea martori pe toţi şi părea să nu se oprească în veci. (…)“ 

Dina BALŞ

„Nu mai mult ca altădată“, din interviul „Doi înţelepţi de-a lungul unui veac de… două vorbe“, consemnat de Tita Chiper 

● „Femeile de la ţară. Dacă-s mai energice, mai independente, suduie şi ele: dar nu de sfinţi, sărbători sau obiecte bisericeşti. Oricum, faptul le singulariza, se ştia că nu-i bine să ai de-a face cu lelea cutare că «aia-i femeie care suduie».“ 

Mihai POP

„Injuria este opusul urării“, din interviul „Doi înţelepţi de-a lungul unui veac de… două vorbe“, consemnat de Tita Chiper 

● „(…) am auzit spirite luminate mîndrindu-se cu faptul că limba română, ca şi limba maghiară, de pildă, permite înjurătura, ba chiar ar avea o vocaţie a înjurăturii, care ar ţine de virtuţile sale metaforice. Dacă ar fi aşa, ar trebui să considerăm că înjurăturile constituie flora buruienoasă a oricărui limbaj naţional, cu atît mai sălbatică şi mai înfloritoare cu cît poporul în cauză ar avea mai mult simţ poetic (?) sau ar fi mai aproape de… natură. E limpede că, fără un anumit grad de elementaritate a vieţii, fără o anumită doză de spontaneitate a reacţiilor umane, fără o anumită preponderenţă a umorilor, înjurătura este greu de explicat.“

● „Oamenii distinşi înjură din snobism: rar şi ordinar.“

● „Originea înjurăturii trebuie căutată în practica magică a primitivilor. Orice înjurătură «modernă» este un act degradat de magie verbală, de regresiune a limbajului, spre o vîrstă primară dominată de gîndirea mitică. Pentru omul timpurilor arhaice, înjurătura zăcea în orice transfer de forţe malefice asupra unui inamic. Acest transfer se efectua fie prin pronunţarea numelui propriu al duşmanului, fie prin rostirea numelor celor ce-i sînt apropiaţi. Căci, pentru gîndirea mitică – scrie Ernst Cassirer –, eul omului, sinele său, personalitatea sa sînt indisolubil amestecate cu numele său. Aşa cum numele nu este un simplu simbol, ci face parte din proprietatea celui ce-l poartă – proprietate pe care o păzeşte cu grijă şi asupra folosirii căreia veghează cu gelozie – imaginea verbală care apare într-o înjurătură (de pildă: «mama care te-a făcut!...») face parte şi ea din această proprietate şi, ca atare, poate fi atinsă, rănită sau pîngărită verbal. Înjurătura de mamă este o variantă, prescurtată şi potenţată magic, a unei imprecaţii de tipul: «dracul să te ia pe tine şi pe ai tăi!» Mama, ca spirit tutelar al familiei, este cea dintîi vizată, fiind bunul cel mai de preţ, altarul cel mai sacru al persoanei. Cunoaşte cineva vreo înjurătură de tată?“

● „Deşi, aparent, orice înjurătură trădează o neputinţă – aceea de a acţiona direct şi concret –, ea manifestă o calitate esenţială a limbajului magic: aceea de a acţiona la distanţă.“ 

Ştefan Aug. DOINAŞ 

„Cine înjură?“ 

● „Incapabil de iniţiativă, sărac, bătut de toate vînturile, peticit etnic, speriat dar mîndru (om de munte, transhumant, temperat, tras în piept de venetici, păgubos şi, deci… onest în versatilitate şi compromisuri), omul nostru are în genere de ales între două visuri compensatorii şi o concluzie logică: agresivul steril (băga-mi-aş…), mazochismul expiator (mînca-mi-ai…) şi concluzia atotdisolutivă, care îneacă gargantuesc orice realitate într-o micţionare la nivel planetar: «mă piş pe democraţia voastră».“

● „Dacă iubesc şi urăsc deopotrivă ceva la noi e tocmai uriaşa înţelepciune sedimentată de secole în formula-sumă «dă-o-n mă-sa!» – de viaţă, de moarte, de tot. În definitiv, nu-i asta filozofia ciobanului mioritic? Şi de-o fi să mă omoare, dă-i în mă-sa, că eu tot mă-nsor în ceruri. Au trecut ei p-acilea romanii, migratorii, turcii, ruşii, nemţii… I-am băgat noi unde trebuie? I-am băgat! «Dă-o-n mă-sa de istorie, de Europă, dă-i în mă-sa şi pe ruşi şi pe americani şi desfă şi tu o bere!» – «Dă-i în mă-sa şi pe ăştia din opoziţie şi du-te la bucătărie, că s-a ars dracului varza aia…!»“ 

Dan C. MIHĂILESCU

„De mamă. Ludicul şi iniţierea ei de viaţă!“ 

● „Totuşi, abia atunci cînd intrăm în Peninsula Balcanică ne apropiem de polul ororii. Abia aici imaginaţia bolnavă întîlneşte, lingvistic, avîntul suprarealist, într-un cumul ce frizează patologicul. Un balcanic perfect normal care înjură ar putea trece, în Anglia, drept client de ospiciu, evadat. Înjurăturile sîrbeşti imaginează acuplări monstruoase, în care animalele şi oamenii se amestecă triumfător; înjurăturile maghiare au ca obiect predilect de insultă părinţii, figuraţi în cele mai stranii poziţii erotice; înjurăturile româneşti detaliază amoruri imposibile, cu mormîntul bunicii adversarului, cu strămoşii acestuia de la a treia generaţie înainte, precum şi cu tot mobilierul şi obiectele de cult ale bisericii din satul în care nefericitul s-a născut: pe scurt, o acuplare universală, ce atinge animismul absolut. Şi, peste întreaga zonă, domnind cu forţă tutelară – înjurătura noastră de bază, abisală şi definitorie, «Du-te-n…», avînd corespondenţe în toate limbile vecine. Cine se aseamănă se adună, într-adevăr.“

● „Cîndva, Al. Paleologu voise să atribuie blestemului nostru naţional virtuţi metafizice şi văzuse în el un fel de anulare ontologică a celui vizat, dorinţa de a-i oferi posibilitatea unei renaşteri mai profitabile. Tare mi-e teamă că moralistul se iluziona – şi de această dată: înjurătura românească tradiţională, prezentă în toată aria est-europeană, nu face altceva decît să dea măsura unei vulgarităţi native şi a unei mizerii spirituale refulate în limbaj.“ 

Mihai ZAMFIR

„Geografia imprecaţiei“ 

● „Şi Anton, neamţ, raţional ca tot neamţul, înţelege înjurătura noastră naţională, pe care tot românul (pînă şi copiii) o înţelege şi foloseşte mai des ca bună ziua. Şi atunci, cum ar putea el înţelege că românul, pentru a sancţiona izmenelile genialului conducător, pentru a termina odată pentru totdeauna, i-a zis, a lehamite, dar definitiv, zeul Zdamăsii!“ 

N.C. MUNTEANU

„Zeul Zdamăsii“ 

● „Ritualizarea insultei ne apare cu mai multă limpezime de îndată ce ne amintim că aceasta nu se exprimă doar verbal, ci şi gestual. Unele gesturi vexante au – şi nu degeaba – o carieră multimilenară: e suficient să pomenim aici cazul faimoasei manus obscaena (trecerea primei falange a degetului mare între degetul arătător şi cel mijlociu) – evocată deja de Aristofan şi intrată, sub masca metaforică a «smochinei», în majoritatea limbilor europene (fr. = «faire la figue»; it. = «fare la fica»; sp. = «dar una higa» etc.)“ 

Teodor BACONSKY

Anatomia insultei 

● „De pildă, «dumnezeii mamei tale» – mi-e şi ruşine să aştern pe hîrtie această expresie la care, zice-se, băieţii sub 16 ani n-au acces! – a semnificat iniţial o lăudabilă călcare în picioare a idolilor tribului din care face parte vrăjmaşul tău, şi înseamnă, de fapt, «idolii mamei tale!»“ 

Sorin VIERU

„Nici înjurătura nu mai e ce-a fost odată“   

Mai multe