Cum se face un monstru (ocolind metoda Frankenstein)
Păi, ar trebui mai întîi să vedem ce se înțelege prin monstruozitate, iar pentru a-i fixa aria de cuprindere s-ar cuveni să aflăm opinia unui expert, zoologul francez Isidore Geoffroy Saint-Hilaire (1805-1861): „Monstruozitatea este o anomalie congenitală foarte gravă care face dificilă îndeplinirea uneia sau mai multor funcții și care produce, la indivizii afectați de ea, o conformație defectuoasă aparentă a exteriorului, foarte diferită de aceea pe care o prezintă în mod obișnuit specia lor“. Pe urmă, cu definiția destul de limpede a lui Saint-Hilaire în minte, ne putem întreba ce fel de monstru vrem să facem. Un evantai de oferte primim din partea altui expert, Louis Guinard (1864-1939), care, în al său Compendiu de teratologie. Anomalii și monstruozități la om și la animale (apărut în 1893, la Paris), încearcă o clasificare a monștrilor și îi împarte în două mari clase, fiecare clasă avînd ca subdiviziuni ordinele, fiecare ordin – triburile, fiecare trib – familiile și fiecare familie – genurile. Cele două mari clase ar fi: 1) monștri unitari sau simpli; 2) monștri dubli sau compuși. Spre exemplificare, ne vom apleca asupra clasei monștrilor dubli, care se subdivide în două ordine: monștri autozitari și monștri parazitari. Ordinul monștrilor autozitari este alcătuit din trei triburi, tribul I, tribul II și tribul III, fiecare dintre ele fiind compus din cîte două familii. Tribul II (din nou, spre exemplificare) se compune din familia monștrilor sycefalieni și familia monștrilor monocefalieni. La rîndul ei, familia monștrilor sycefalieni se subîmparte în trei genuri: Janiceps, Iniope și Synote. Ca să avem o imagine, la genul Janiceps, capul monstrului prezintă o conformație care amintește cu exactitate de aceea a ființei mitologice Janus.
Ajuns aici, simt o adiere de lehamite urcînd spre mine dinspre cititor, așa încît am să las baltă clasificarea lui Guinard, ca să nu rătăcim prea mult prin labirintul aberațiilor anatomice. Și ne vom îndrepta, cu pasul sprinten, către un teratolog practician, Camille Dareste (1822-1899), care spune, în lucrarea sa Cercetări asupra producerii artificiale a monstruozităților sau Eseuri de teratogenie experimentală (apărută în 1877, tot la Paris): „Am produs anomalii și monstruozități prin utilizarea a patru procedee: 1) poziția verticală a oului; 2) aplicarea parțială pe coaja oului a unei substanțe impermeabile la aer; 3) evoluția la temperaturi întrucîtva superioare sau întrucîtva inferioare temperaturii de incubație normale; 4) încălzirea inegală a oului“. Cum a procedat? „La început am folosit clocitoarea Vallée, binecunoscută de toți fiziologiștii care locuiesc la Paris. Aceasta este un aparat cu circulație de apă caldă, amintind de aparatele imaginate de Bonnemain pentru încălzire și întrebuințate de obicei la încălzirea apartamentelor și a serelor. Căldura este produsă prin combustia uleiului dintr-o lampă Locatelli. Apa caldă ajunge în rezervorul superior și încălzește aerul dintr-un sertar unde sînt așezate ouăle.“ Perfect, am zice, cu o singură, dar esențială observație: un asemenea procedeu nu va duce, la capătul tentativelor noastre de teratogeneză, decît la apariția unor monștri aviari (care nu-s nici ei de lepădat, măcar pînă cînd luăm avînt). Și cred că ne-am dori ceva mai amplu ca dimensiuni, un monstru care să întreacă, în anvergură și complexitate, găina cu trei tîrtițe sau potîrnichile siameze. Reținem, însă, de la Dareste, „aplicarea parțială pe coaja oului a unei substanțe impermeabile la aer“, „evoluția la temperaturi întrucîtva superioare sau întrucîtva inferioare temperaturii de incubație normale“ și lampa Locatelli, poate ne vor fi de folos curînd.
Acum, pe drumul către monstrul complex, ne oprim cîteva clipe la Johannes Kepler (1571-1630) pentru a citi, în Tertium interveniens, relatarea unei întîmplări de mirare: „Din cîte își aduc aminte oamenii, un lucru vrednic să fie pomenit s-a petrecut în Flandra unde, în fața unui mare număr de persoane, un prunc a cărui alcătuire nu avea vreun cusur a căzut dintr-o vacă gravidă. A fost crescut și (potrivit vechii datini) s-a luat hotărîrea ca el să devină slujitorul lui Dumnezeu pentru a ispăși păcatele tatălui său, care a fost osîndit la moarte după ce îl recunoscuse drept fiu. Despre acest copil s-a scris că semăna în toate privințele cu o adevărată făptură omenească, doar că nu se putea împotrivi pornirii de a paște iarbă“. (În paranteză fie zis, povestea lui Kepler ne-a reamintit un vers de Gellu Naum: „poate că totul se petrece într-o vacă“.)
Apoi, de la Kepler la Ambroise Paré (1510-1590) nu e decît o aruncătură de băț, deci vom arunca bățul ca să ne apropiem de cauze: în capitolul I al scrierii sale Despre monștri și minunății, faimosul chirurg și anatomist din secolul al XVI-lea înșiră treisprezece cauze ale monștrilor, a cincea dintre ele fiind imaginația. Și îndată, ca prin farmec, pare că treaba s-a urnit din loc după ce admirabilul Paré ne-a pus în brațe unealta imaginației. S-o apucăm bine și să intrăm cu ea în chestiune.
Vom începe ca latinii, ab ovo, adică ne vom procura de undeva un ou. Însă nu orice fel de ou, nu unul din care s-ar ivi, cînd i-a venit sorocul, vreo pasăre grăbită să piară pe limba ei, fie aceasta – pasărea, nu limba – pițigoi, scatiu sau mierlă, întrucît (cel puțin teoretic) un monstru nu poate ciripi. Ne trebuie neapărat un ou de telescop. (Îndeobște, telescopul nu e ovipar, dar pentru noi va face o excepție.) Cînd monstrul nostru va ieși din acest ou, întreaga perspectivă ni se va lărgi, vom desluși dintr-o privire întruchipările ascunse, vom simți enorm și vom vedea monstruos. Urmînd procedeul lui Dareste, aplicăm pe coaja oului, în cîteva straturi, o substanță impermeabilă la aer (se recomandă zeama care curge din cuvîntul „neam“ sau sinonime ale lui răcnite) și o lăsăm să se usuce într-un loc întunecos și rece – de pildă, într-un demagog. După un timp (cam cît ar fi nevoie pentru a fi schimbate scutecele vorbitorului), scoatem oul din demagog și-l așezăm cu grijă, pe un pat de ignoranță, într-un sertar. Se recomandă sertarul intelectului care adesea e îngust, acolo oul nu e în pericol să se clatine, fiindcă orice clătinare l-ar sparge. Încălzim sertarul cu o lampă Locatelli (în lipsa ei putem folosi, cu aceleași rezultate, lampa Diogene) la o temperatură superioară incubației normale. Și așteptăm. Nu mult, o vreme, una mică. După ce vremea asta a trecut, vom auzi un zgomot gros, ca tropăitul unor cizme pe un orizont, și coaja oului în lături se va da, parcă împinsă de un suflu rău. Am reușit, monstrul s-a întrupat, uite-l cum se agită vesel, țopăind în patru labe (plus coada care îi tot crește) și vrînd să plece din sertar. Ce fel de monstru am creat? Rămîne de văzut.