„Cum să-ți fie frică de ceva atît de nostim?“ - Anchetă

N-am mai făcut de mult o anchetă în redacție. Cum tema e serioasă, am fost curioasă să aflu în ce relație sînt cu ea dilematicii. Așadar, întrebările au fost: „Ce înseamnă bătrînețea pentru voi? Vă e frică de ea?“.

● Marius CHIVU

Pentru mine, bătrîneţea înseamnă ce am văzut la bunicii mei, care au murit la vîrste înaintate (doi dintre ei nonagenari): senilitate, Parkinson, Alzheimer, incontinenţă, AVC. Mi-e ciudă să ştiu că bătrîneţea mă va umili în felul în care a făcut-o cu bunicii mei. Longevitatea şi bătrîneţea lor mi-au afectat amintirile cu ei: nu mi-i mai amintesc atît cum umblau pe cîmp în puterea vîrstei, cît în paturile unde şi-au petrecut, cvasi-imobili şi cu minţile rătăcite, ultimii ani. De aceea sper să îmbătrînesc într-un viitor în care mi se va acorda dreptul la o moarte asistată. Asta dacă nu cumva voi avea norocul să mor discret şi prematur, citind, scriind la o carte nouă, ascultînd unul dintre vinilurile favorite.

● Stela GIURGEANU

Dacă uneori spunem despre cineva în vîrstă că este un „bătrîn tînăr“, am putea spune, în oglindă, și despre o persoană tînără că poate fi bătrînă. Cu alte cuvinte, dacă reușim să facem abstracție de corp, probabil că putem descoperi tinerețea fără bătrînețe în felul nostru de a gîndi și de a ne raporta la viață. A-ți păstra tinerețea devine așadar păstrarea bucuriei de a trăi, cu tot ce înseamnă acest lucru. Optimism, dorința de a descoperi lucruri noi, abilitatea de a visa, puterea de a spera și de a te bucura din te miri ce.

● Andrei MANOLESCU

Am povestit la un moment dat cum, copil fiind, bunica mea mă ducea uneori în vizită la familia Fiacescu, un cuplu de oameni în vîrstă. Doamna Fiacescu era o doamnă simpatică și făcea niște prăjiturele de ciocolată pe care abia le așteptam. Parcă și astăzi le mai simt gustul. Domnul Fiacescu era însă pentru mine un bătrîn înspăimîntător. Un tip care-și sorbea tremurînd și cu un zgomot infernal iaurtul pe care-l avea în față, pe o măsuță. Mi-era și frică să mă uit la el și de aceea cred că nici n-am știut vreodată prea bine cum arăta. Vîrsta lui mi se părea ceva de-a dreptul incomensurabil. Aceea e rămas pentru mine cea mai teribilă imagine (chiar dacă nu era chiar o imagine clară) a bătrîneții de care mi-e frică pînă astăzi. Și mi-e frică să și răspund la orice întrebare legată de bătrînețe. Cred că fericiți sînt cei cărora nu le e frică de ea și care o pot parcurge ușor și cu seninătate. Dar nu sînt sigur că asemenea oameni chiar există.

● Matei MARTIN

Bătrînețea era, pînă nu demult, ceva absurd care li se întîmplă în mod necesar numai altora. Mi-am dat seama însă că absurdul ăsta e inconturnabil cînd am constatat că diriginta mea, pe care o consideram bătrînă, avea, pe cînd eu eram în liceu, vîrsta mea de acum. Oricît de absurdă, bătrînețea e universală. Nu îmi e frică de moarte, ci de bătrînețe: de boală, de dizabilitate, de singurătate. Nu văd decît două ieșiri de salvare: ori un infarct catastrofal, ori demența senilă care te decuplează pe nesimțite de viață.

● Matei PLEȘU

Un dozaj, mai mult sau mai puțin reușit, între împuținare fizică și împlinire existențială – cu cazurile nefericite de împuținare subită, prematură, excesivă pe toate fronturile. De la o vreme – mai ales de cînd sînt tată –, teama difuză, ingrată de propria bătrînețe, de agonia fizică, de finalul vieții (așa cum o știu) a fost înlocuită de spectrul îmbătrînirii celor apropiați și de teama morții ca despărțire de copii. Mă consolez însă cu gîndul că, pînă „cînd o fi momentul“, nici copiii nu vor mai fi copii, nici eu, ceea ce sînt acum. Mă miră totuși cum teama de bătrînețe nu inhibă dorința de a trăi cît mai mult. Căci ce altceva înseamnă o viață lungă dacă nu o bătrînețe interminabilă?

● Adina POPESCU

Mi-e frică în primul rînd de boală și de moarte, frica de bătrînețe e pe un plan secund. Mă gîndesc că, chiar dacă bătrînețea înseamnă, în principiu, o apropiere de final, totuși, dacă o prinzi și te simți bine – n-o iei razna și nu ai beteșuguri majore –, devine suportabilă, te-ai scos. De ceva vreme mă fascinează tema vîstelor, de fapt a trecerii timpului, scriu deseori despre oameni mai în vîrstă decît mine sau mai tineri și despre modul în care îi percep. Voi spune o banalitate – la 20 de ani, un om de 40 ți se pare bătrîn, la 40, unul de 50 e încă tînăr, unul de 60 e încă valabil. Bătrînețea diferă și în funcție de țară, de nație. Asiaticii, de pildă, deseori nu au o vîrstă anume, nu‑ți dai seama de granița dintre tinerețe, vîrsta de mijloc, bătrînețe. Mă uit plină de curiozitate la vesticii trecuți de 70 de ani, în general un el și o ea, care odată ieșiți la pensie se mută într-o rulotă și încep să cutreiere lumea, mi se pare că pentru ei atunci începe viața. Sau cei care merg în excursii cu autocare, bifează obiective turistice, chiar dacă sînt în cîrje. În România, bătrînețea e urîtă, te leagă de casă, de televizor, de glie, singura bucurie rămîn nepoții. Cred că simți că îmbătrînești în momentul în care îți dai seama că părinții tăi sînt deja niște oameni bătrîni. Părinți pe care îi tratai de la egal la egal, nu exista decît putință, nu și neputință, încep să uite, să nu mai fie în stare de anumite lucruri. E un echilibru de forțe care se schimbă dintr-o dată – te bazai pe ei, devii conștient că ei ar trebui de-acum să se bazeze pe tine. Atunci, ai nevoie de un efort mental fantastic ca să-ți poți păstra copilăria.

● Iaromira POPOVICI

Mi-a fost întotdeauna frică de bătrînețe – de fapt, cred că e frica mea cea mai mare, pentru care m-am „pregătit“ toată viața: am făcut sau, dimpotrivă, m-am abținut să fac anumite lucruri doar ca să nu fiu singură la bătrînețe. Din cauza asta am ratat destule, netrăind decît parțial în prezent. Bătrînețea o vedeam drept suprema mizerie fizică și nu numai. Din fericire, odată cu apropierea de ea, am început să nu o mai văd doar ca pe o sperietoare, ci și ca pe o etapă a înțelegerii mai profunde. Înțelegere inclusiv a faptului că mai toate pregătirile mele pentru ea sînt cam apă de ploaie.

● Dan STANCIU

Fiindcă sînt vechi, domnule, bătrînețea înseamnă, pentru mine, ce însemna pentru Laurian și Massim, în dicționarul lor de la 1871, adică: „oppusu la teneretia (mai pucinu bene si essactu la junetia), etate de betranu, una d’in celle patru etàti principali alle vietiei unui animale in genere, si omului in parte: celle patru etàti alle vietiei omenesci sunt: copillari’a, juneti’a, barbati’a si betraneti’a; betraneti’a nu vine sengura, ci insocita de nepotenti’a corpului si a mentei; cu tote acestea strabunulu Cicerone a scrissu unu minunatu tractatu, in care probedia co betraneti’a nu este inferiore neci unei-a d’in celle alte etàti, si co una rea betranetia este effectulu unei relle junetia; betraneti’a s’a asseminatu de multi cu iérn’a, pre cumu juneti’a s’a asseminatu cu primavér’a sau cu vér’a; betranetia verde = plena de vigore corporale si spirituale“. Cum să-ți fie frică de ­ceva atît de nostim?

● Cristina ȘTEFAN

Bătrînețea e o stare de spirit. Avem în jurul nostru o sumedenie de oameni care, fără a fi vîrstnici, sînt gata îmbătrîniți: per­manent stresați, încruntați, bosum­flați, cicălitori, nemulțumiți și nefericiți, a căror viață pare a fi alcătuită numai din probleme. Avem însă parte și de acei prieteni în etate, încă plini de energie și umor, care aleargă dintr-o parte-ntr-alta, de la o lectură de poezie la un film, la un concert, în vreo călătorie. Fizic, bătrînețea în România s-ar putea să nu-mi fie frumoasă. Dar n-am de gînd să mă opresc ca să-mi plîng de milă. Am să mă bucur pe cît pot de timpul rămas.

● Sever VOINESCU

O certitudine – una dintre puținele în această lume complet haotică și imprevizibilă. De aceea, gîndul la bătrînețe îmi face bine, în general. Mă întreb doar dacă o voi apuca și cît o voi apuca. Acum, la aproape 50 de ani, sînt aproape gata pentru ea. Frică de bătrînețe nu-mi este. Sau, mai precis, mi-e frică mult mai intens de alte multe lucruri decît de bătrînețe, așa că nu-mi dau seama. De pildă, mi-e mult mai frică de cele ale tinereții, pe care știu că nu le mai pot duce cum le-am dus. În orice caz, gîndindu-mă la bătrînețe, nu e frica primul sentiment ce-l pot identifica. Dacă bătrînețea înseamnă o anume ieșire din circuitul social și profesional al acestei lumi, atunci aș putea spune chiar că, într-o tot mai mare măsură, mi-o doresc. Dacă bătrînețea mă va duce din nou „la mintea copiilor“, iarăși mi-o doresc, pentru că în copilărie aveam o minte pe care am pierdut-o și de care îmi e atît de dor. Dacă bătrînețea înseamnă durere fizică și neputință, iarăși, nu mi-e frică pentru că am credința în Dumnezeu care mă face să înțeleg rostul și sensul decrepitudinii. Dar dacă o mai fi și altceva? Acuma, da, cînd mă întreb dacă e și altceva, poate că simt un pic de frică…

● Anca ZAHARIA

Aveam 10 ani cînd am vizitat-o, cu mama, pe nașa mea de botez, bolnavă de ani buni. O îngrijea o verișoară de-ale mele, nu trebuia să ne facem griji, „De ce să mai veniți? Bateți drumul degeaba“, ne‑a spus verișoara. Poate că nu voia să intrăm în universul camerei cu patul din care bătrîna nu se mai ridicase de doi-trei ani, în mirosul bolii care adusese o femeie demnă într-o permanentă poziție orizontală, cu răni în carnea vie de pe spatele din care au început să curgă viermi cînd mama a vrut să o întoarcă puțin. Am învățat, chiar de pe-atunci, că bătrînețea înseamnă degradare și neputință, nu moarte, nu frica de neființă. Am plîns de bucurie cînd am aflat de moartea nașei. Își recăpătase demnitatea.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU