Cum să te îmbogăţeşti peste noapte
Eram în liceu cînd tata a descoperit cum ne putem îmbogăţi. Juca la Pronosport şi la Loto, cumpăra lozuri în plic, depusese bani la jocul piramidal Caritas, dar nimic nu mergea. Asta pînă cînd a găsit un anunţ într-o revistă cu subiecte paranormale unde o doamnă, care dorea să-şi păstreze identitatea secretă, oferea soluţia îmbogăţirii peste noapte. Era italiancă, spunea povestea ei, descoperise o formulă numerică prin care cîştigase la 6 din 49 de nenumărate ori, devenind putred de bogată, iar acum voia să-şi împărtăşească norocul cu ceilalţi.
Dacă plăteai o oarecare sumă (nici mare, dar nici mică) într-un cont anume, primeai prin poştă o broşură numită Secretul Marii Doamne, care te învăţa cum să ghiceşti cele şase numere cîştigătoare. Tata a plătit, a primit broşura, a studiat cu atenţie algoritmul şi s-a apucat de făcut calcule. Algoritmul era ceva de genul: adunai cifrele anului naşterii, scădeai ziua naşterii, adunai luna naşterii, înmulţeai cu şapte, scădeai suma primelor şapte cifre din codul numeric personal, adunai prima şi ultima cifră din anul naşterii, împărţeai la doi, adunai cifrele rămase din care scădeai ora naşterii (exceptînd zecimalele) şi, la final, adunai data calendaristică a extragerii de la coadă la început. Îţi dădea o serie de cifre pe care dacă le luai din două în două, adăugînd trei şi scăzînd fiecare a treia cifră, apoi a patra cu a doua, apoi a cincea cu prima, apoi a şasea cu a doua şi tot aşa, obţineai, rînd pe rînd, cele şase numere cîştigătoare. Mă rog, ceva de genul ăsta.
Şi tata s-a pus pe calcule: a ascuţit un pumn de creioane şi a umplut sufrageria cu zeci de foi de calcule împrăştiate pe canapea, pe masă, pe vitrină, pe covor, totul într-o anume ordine, nu care cumva să punem mîna pe vreo foaie, s-o mutăm, să deschidem fereastra şi să facem curent în casă. A calculat tata luni în şir: cu datele lui, cu datele mamei, cu datele mele, cu datele bunicilor, şi a-nceput să depună cîte şapte bilete la 6 din 49 în fiecare săptămînă vreme de şapte luni. La un moment dat a cîştigat o sumă echivalentă cu preţul unei sticle de vin pe care l-am băut în familie adunaţi în jurul foilor cu calcule, în care, în mod evident, pe undeva se tot strecura o greşeală. Nu Secretul Marii Doamne nu era infailibil, ci tata calcula greşit.
Am încercat să-i explic că, dacă acel algoritm cîştigător chiar există, e suficient ca două persoane care-l cunosc să NU cîştige la aceeaşi extragere cu două serii diferite de numere cîştigătoare. Ori e un secret deţinut de o singură persoană şi nu poate fi nicidecum împărtăşit unei a doua (ceea ce face ca extragerea să fie un act magic, de vrăjitorie), ori e un fals grosolan. Logica nu era însă punctul forte al tatălui meu. Şi, probabil, nici matematica. Oricum, a mai calculat o vreme folosind acel algoritm, după care a dus broşura în debara, de unde, ani mai tîrziu, fără ştirea lui, mama a aruncat-o la gunoi.
Dar atunci n-a fost singura dată cînd tata fost victima anunţurilor şi a reclamelor din ziare sau de la televizor (teleshopping). A cumpărat prin poştă tot felul de pilule, loţiuni şi creme minune care nici nu i-au crescut înapoi părul pe chelie, nici n-au ajutat o pe mama să slăbească nu ştiu cîte kilograme într-o lună, nici n-au vindecat o pe bunica de diabet, nici nu l-au vindecat pe bunicul de cancer.
(fragment din editorialul lunii noiembrie al revistei Elle)