Cum să scrii despre cenzură fără să superi pe nimeni

Grea temă, cenzura. Complicat să scrii despre ceva ce pare să fi dispărut total. E plin de oameni care nu se tem de nimic, nici măcar de ridicol. Zilnic ești expus la părerile multor analfabeți dîndu-se experți în toate domeniile de vîrf ale științei, educați la Școala Facebook, pricepuți la orice, de la biologie moleculară la nanotehnologii și fizică nucleară. La fel, politicieni spunînd prostii mai mari ca ei și sonați inflamați de luptele cu ocultele galactice. Iar Facebook, Twitter, TikTok și alte canale de social media par a fi fost create special pentru a demonstra că specia umană poate investi decenii de muncă asiduă a unor minți strălucite pentru a permite oricărei țațe sau oricărui plăvan din satul global să flecărească.

Le-aș zice eu multe, fiecăruia dintre ei. Să le zic... Dar cine știe care dintre ei îmi ajunge șef mîine? Acum vreo zece ani eram optimist, dar cînd vezi ce indivizi ajung să decidă pentru tine, mai bine o lași baltă. Și dacă mă citește vreo tanti cu care mai am de-a face la vreun restaurant sau la piață? Una dintre cele care știu că totul e un complot, că sîntem ținuți ca sclavi de capitaliști. Păi, nu risc eu să îmi scuipe în ciorbă? Sau să mănînc numai mîncare stricată? Nu, mai bine nu mă leg de ei.

M-aș lega de nevoia de a verifica informațiile și de a folosi bunul-simț în legătură cu cei care scornesc povești cu Dacii Intergalactici. Acum se vede că tunelurile de sub Bucegi au, mai nou, ieșiri și la Washington, la Capitoliu.

Sau să vorbesc despre grava criză de imagine prin care trece știința. Cei care lucrează cu deceniile într-un domeniu ajung să fie din ce în ce mai puțin auziți în hărmălaia actuală, în care ies în față nenumărate idei care erau depășite deja în perioada medievală. Nu ar fi mai bine ca vocile mai puternice să le aparțină celor care cunosc cu adevărat problemele? Nu o fi nevoie și aici de un pic de control? Am renunțat la idee cînd cineva m-a întrebat dacă eu cred în Darwin... Am răspuns că, în știință, nu despre credință este vorba. Ce cred despre faptul că sîntem programați și conduși de către extratereștri? Chiar cred că săracii extratereștri nu sînt siguri dacă formele de viață inteligentă s-au impus definitiv pe Terra.

Grea temă, cenzura asta... pe vremea dictaturii măcar nu aveai voie să scrii nimic despre ea. Teoretic, cenzura nu exista. Puteai scrie doar despre cît de rea fusese cenzura înainte de război. În Epoca de Aur totul era perfect, oamenii trăiau fericiți și își urmau măreții conducători. Nu îl durea pe nimeni capul, eventual picioarele.

Sînt multe de zis. Evident, depinde cum le spui. Că dai de înjurături la tot pasul. Ai zice că scrisul sau vorbitul civilizat au ajuns azi doar pentru molîi.  Ia să scriu eu despre cît de important e să nu comunici birjărește. Dar mai bine nu, că cine știe cine mai citește, se supără și mă mai trimite undeva.

Devine din ce în ce mai greu să te adresezi oamenilor fără să jignești pe cineva. Și asta chiar de la începutul oricărei discuții. A ajuns să nu mai fie bine să scrii „doamnelor și domnilor”, că nu știi pe cine mai superi. Aș zice ca în bancul de pe vremuri: „Tovarăși și tovarășe, voi ăștia și nașule Florică”. Nu merge, pentru că atunci chiar îmi vor sări toți în cap. Cine sînt „voi ăștia”? De ce „naș”, cînd nunțile nu mai sînt la modă? Și, chiar dacă mulți se poartă ca atare, nimeni nu mai acceptă apelativul de „tovarăș”.

Apoi, trebuie să fiu atent să nu fac vreo referință la operele clasice. Acum, după ce a fost trecută la index și Odiseea, sînt încă o dată de acord cu Rowan Atkinson (creatorul lui Mr. Bean), care îi asemuia pe adepții Cancel Culture cu versiunea digitală a hoardelor medievale lansate în căutare și ardere de vrăjitoare. 

De fapt, chiar trebuie să fiu atent la orice, chiar și atunci cînd fac urări. Mă simt din nou tînăr, ca în anii 1980, cînd nu puteai vorbi despre Crăciun. Acum a revenit iar la modă urarea legată de „Anotimpul Sărbătorilor”, pentru că nu vrem să ofensăm sensibilitățile altora.

Un singur lucru nu pare să fie supus nici unei cenzuri. Flecăritul pe care îl auzim mereu, în transportul public, pe stradă, oriunde sîntem înconjurați de semenii noștri. În două ore petrecute într-un mijloc de transport afli atîtea drame personale, probleme de dragoste și ură, că ai putea face cel puțin o telenovelă în fiecare zi. Celor care se trezesc vorbind despre orice, oriunde, le-aș da un sfat: e bine să spui ce gîndești. Dar e și mai bine să gîndești ce spui.

Mai bine renunț. Chiar nu vreau să supăr pe nimeni.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină - GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.

Foto: wikimedia commons