Cum să (nu) fii pregătit - interviu cu trupa IMPROVISNEYLAND

„Noi nu avem nimic pregătit dinainte, nu există scenariu, decor, nu avem replici învăţate sau regie, totul ia naştere aici, acum, cu ajutorul vostru. Vom cere de la voi fel şi fel de sugestii: titluri de poveşti nescrise pînă acum, relaţii între personaje, spaţii în care se desfăşoară scenele, meserii pe care v-aţi dorit să le practicaţi, dar nu v-au lăsat părinţii... Va trebui să fiţi originali şi să mergeţi pe primul impuls. Promitem că la fel vom încerca şi noi!“ Astfel începe fiecare spectacol Improvisneyland. Acum să „improvizăm“ o prezentare... Cine sînteţi voi şi de ce sînteţi şapte?

: Axel Moustache este cel care a avut iniţiativa de a forma trupa Improvisneyland, este actor profesionist – ca noi toţi – şi a terminat actoria la UNATC la clasa lui Adrian Pintea. Joacă la Teatrul Naţional şi e cam slab fizic pentru gustul meu, dar oricum nu contează, pentru că e căsătorit şi are şi o fetiţă.

: Lasă-mă să completez eu... el e „slab la stat, dar mare la sfat“. A dovedit-o pentru mine în cei cinci ani de existenţă a trupei, prin felul în care a reuşit să ne ţină uniţi, fără să ne certăm... 

: Radu m-a prezentat atît de bine, încît am să-l prezint şi eu. Radu e mare şi la stat, şi la sfat. (rîde) Deşi e din Botoşani, a studiat actoria la Cluj, la clasa profesorului Miklós Bács. E foarte ambiţios, perseverent, muncitor şi talentat. Joacă la Teatrul Foarte Mic – unde face un rol extraordinar în

–, se ocupă şi de partea organizatorică şi artistică a trupei, face şi spectacole pentru copii... El aduce în trupă o notă de maturitate, e ca un vin bun... 

Sec şi demi-sec.

.: Rozana a terminat UNATC la clasa profesorilor Liviu Lucaci, Doru Ana, e talentată, ambiţioasă şi pe cît de mică, pe atît de competitivă. Îi datorez intrarea în compania ShakespeareCompany.ro. 

: Andreea e o braşoveancă bestială, actriţă la Teatrul de Comedie şi unul dintre primii oameni de care m-am ataşat în facultate, deşi era cu un an mai mare (a terminat UNATC la clasa profesorului Gelu Colceag). E curajoasă, amuzantă şi un foarte bun improvizator. 

: Pavel este colegul meu şi – aşa cum îi place să spună – soţul meu teatral.

E cel mai bun improvizator muzical din România, e Fecioară, face personaje multiple, diverse, se autodepăşeşte mereu şi joacă la Godot şi la Teatrul Excelsior. Iar Mădălin este bomba energetică a trupei. E cel care vine cu cea mai mare dezinvoltură, cea mai mare nebunie... Joacă la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi e actor colaborator la Teatrul Naţional. 

: Monica e actriţă la Teatrul Naţional şi este, într-un fel, şi producător al trupei, e tînără, frumoasă, ambiţioasă, poartă tocuri, de obicei îi place să meargă la munte, la mare

şi ne bucurăm că face parte din Improvisneyland. 

: La început nu eram şapte. Eram mai mulţi, dar, în scurt timp de la înfiinţarea trupei, în 2008, am rămas şapte. Apoi, am început să credem toţi în puterea lui 7. Iar improvizaţia ne-a ajutat mult, să fim un pic mai liberi, mai curajoşi...

Într-adevăr, există un grad mare de libertate în improvizaţie. Pe de altă parte, nu e greu şi obositor să fii pe scenă fără plasa de siguranţă a textului învăţat şi repetat? 

: Cea mai mare provocare pentru un om care îşi foloseşte aproape non-stop şi puterea de raţionalizare e tocmai să le dai acestora o minivacanţă şi să încerci să fii prezent 100% pe scenă, acţionînd numai în virtutea primului impuls. 

: Pe de altă parte, deşi se numeşte improvizaţie, există nişte reguli şi o tehnică, iar cine reuşeşte să le stăpînească şi să le combine cu creativitate şi imaginaţie nu mai întîmpină dificultăţi. 

: O tehnică de bază e să ai încredere în tine, în ce produce creierul tău cînd e lăsat într-un context cu care s-a obişnuit, să ai încredere în colegi, în public şi în sugestiile publicului... să ai curaj şi să te laşi liber. 

: Noi nu ne-am lansat fără să facem cîteva luni de antrenamente. 

: Regula de bază a improvizaţiei este

şi

– adică dorinţa de a face şi de a construi, de a avea iniţiativă, şi graţia cu care îţi laşi colegul cu care împarţi scena să fie şi el în faţă...

: Noi nu ne-am lansat fără să facem cîteva luni de antrenamente.

În ce constă antrenamentul?

: Ne dăm teme singuri, ne împărţim în jumătate – unii stau în public, restul sînt pe scenă, după care schimbăm locurile.

: Fiind şi traineri, ne dăm feedback unul altuia, după fiecare scenă. Ne gîndim ce mecanisme am putea să îmbunătăţim fiecare...

: De fapt, la bază, improvizaţia este teatru pur.

: Însă nu există replici, astfel că trebuie să asculţi mereu ce spune partenerul, pentru că altfel nu ştii ce va urma.

În ce stadiu e teatrul de improvizaţie la noi? 

: A crescut fenomenul în ultimii ani. Cînd ne-am înfiinţat, eram a treia trupă, în prezent există vreo 12 trupe în Bucureşti. A fost interesant cînd ne-am dus anul trecut să vedem alte spectacole ale mai multor trupe de improvizaţie din Bucureşti – am observat că stilurile sînt diferite, datorită personalităţii fiecărei trupe; altfel, formatul este acelaşi... 

: Noi sîntem, totuşi, singura trupă de teatru de improvizaţie cu actori profesionişti care joacă şi în teatru, în proiecte importante. 

: Prin spectacolele de improvizaţie, eu mi-am împlinit un vis, pe care îl aveam de la începuturi: să aduci publicul de bar – despre care ştiai sigur că vine doar în bar să vadă teatru – în sălile de teatrul, la o piesă precum

sau

... Şi mă bucur mult că există concurenţă... pentru că asta ne motivează.

Ce-ţi trebuie pentru a fi un bun improvizator? 

: Memorie, minte bună şi curaj. 

: Da, memorie e foarte importantă, în sensul că trebuie să fii foarte atent la ce se-ntîmplă, la toate elementele care s-au introdus pînă atunci, ca să păstrezi coerenţa show-ului.

: Chiar dacă teatrul seamănă cu improvizaţia, sînt mulţi actori care nu pot face improvizaţie...

: ...pentru că e frica asta de penibil, pe care o are fiecare actor. Un bun improvizator ştie întotdeauna linia unde începe şi se sfîrşeşte penibilul şi n-o depăşeşte.

: Eu cred că unii actori nu ştiu că pot să facă asta, încă. Mulţi sînt copleşiţi de anumite lucruri pe care le-au văzut sau nu au încredere, dar nici nu încearcă.

: Nu poţi să fii improvizator dintr-odată. Experienţa, spectacolele şi poveştile acumulate contează mult. 

: La fel şi încrederea în partenerii de improvizaţie. 

: În plus, noi jucăm de fiecare dată în faţa unui public diferit, care ne dă sugestii. Iar asta ne înlesneşte munca... 

Cum se construieşte legătura dintre actorul improvizator şi public? 

: Cînd am început, nu eram foarte buni prezentatori, eram emoţionaţi, stresaţi, aveam o atitudine crispată, iar căldura noastră nu trecea către spectatori. Dar acum nu mai avem această problemă. Pentru a face legătura potrivită cu spectatorii trebuie în primul rînd să fii sincer, să-i priveşti în ochi şi ei să înţeleagă că-ţi pasă ce gîndesc. 

Ce faceţi însă dacă vă blocaţi? 

: Un actor celebru – cred că Mick Napier – spunea că un improvizator bun este acela care, atunci cînd e pe scenă, habar n-are ce are de făcut, dar dă senzaţia că ştie tot, că e stăpîn. 

Dar dacă nu ai dinainte un rol bine stabilit, unde te „ascunzi“? Ce „haină“ îmbraci? 

: La improvizaţie eşti doar tu, nud la figurat, n-ai nici o haină. Asta înseamnă să ai curaj – curajul de a crede în ceilalţi, în public şi în tine. 

: Mie mi s-a întîmplat să nu am chef şi datorită unei scene reuşite să înfloresc brusc, măcar pentru o oră. Şi chiar dacă la final mă sparg ca un balon şi revin la starea de dinainte, am bucuria jocului. Nouă ne place să jucăm, de aceea ne-am băgat în aşa ceva.

: Eu sunt un om plin de energie, dar mai am şi căderi. Însă sînt actor profesionist şi trebuie să trec dincolo de acest tip de blocaje. Foarte important este partenerul. Nu joci tu singur, nu poţi să duci tu tot greul, construiţi împreună...

: Mi s-a întîmplat să am spectacole cînd mă simţeam rău fizic, aveam febră... De multe ori, în improvizaţie nu e ca la teatru – nu ai „haina”, personajul. Există toate gîndurile parazitare – aşa le numim noi în teatru –, de care ţi-e mult mai greu să te debarasezi. Dar în momentul în care ai o problemă – cum era la mine răul fizic –, eram atît de concentrată să mă adun pe ce fac pe scenă, încît gîndurile parazitare se evaporaseră.

: Teatrul de improvizaţie, ca orice formă de teatru, de artă, e o terapie, atît pentru public, cît şi pentru noi. Cînd jucăm şi sîntem împreună, scăpăm de toate relele. 

: Cred că e foartă importantă sinceritatea în faţa publicului – adică dacă pe tine te macină ceva, dacă ai un blocaj, ia blocajul ăla şi pune-l pe scenă.

O vulnerabilitate aproape „sinucigaşă“... 

: E un paradox. Pentru că într-o secundă poţi să fii vulnerabil, iar în secunda următoare să fii cel mai puternic de-acolo. 

: Pînă la urmă, improvizaţia e un laborator deschis publicului. Cînd publicul vine la o piesă de teatru, vede rezultatul final. Însă la improvizaţie vede cum se construieşte chiar atunci, în acel moment. 

: Oamenii se tem cel mai mult de eşec, de penibil. Şi faptul că un improvizator poate să aibă un blocaj pe scenă, să zîmbească şi să

pe spectatori îi impresionează. 

: Cum spunea Vlad Massaci – cînd eşti în dificultate pe scenă, să nu te bagi în cochilie şi să te-ascunzi. Din contră, să plusezi, să supralicitezi, să arăţi că eşti mai puternic decît eşti de fapt. 

: Şi mai spunea ceva Massaci, apropo de blocaje – cînd nu ştii ce să faci pe scenă, bea o bere, în sensul de acţiune imaginară. 

: Adică să-i dai minţii să facă ceva concret, ca să nu rămîi blocat. 

: Dacă ai un scop – şi în teatrul clasic, şi în cel de improvizaţie –, ceea ce vei face va fi atractiv pentru public, care va vedea că tu chiar

ceva. 

Lipsa decorului vă ajută sau vă încurcă? 

: Faptul că nu există decor şi nici replici prestabilite nu reprezintă o constrîngere pentru noi, dimpotrivă. Ne lasă o libertate fantastică – se poate întîmpla orice, oriunde, putem folosi orice obiect imaginar. 

: Are legătură şi cu credinţa cu care faci lucrurile. Dacă tu crezi cu adevărat, şi publicul o să creadă.

Care sînt limitele improvizaţiei? 

: Să nu foloseşti injurii şi grosolănii şi vulgarităţi extreme, încerci să educi publicul... 

: Fiecare trupă îşi impune propriile limite.

: Şi fiecare dintre noi are propriile limite.

: Limitele sînt întotdeauna cele impuse de bunul-simţ. Nu poţi să planifici întotdeauna lucrurile, dar nici nu poţi lăsa chiar totul la voia întîmplării. Important e să găseşti magicul echilibru între cele două. 

Dar ce faceţi cînd publicul o ia pe o pantă „licenţioasă”? Faceţi compromisul?

: Cînd cer o sugestie de meserie din partea publicului, am început să specific că o meserie în afară de sculer matriţer, vidanjeor sau gunoier sau cine-a-nfipt laleaua-n brînză. Bine, astea sînt excepţii, de obicei publicul nostru este un public inteligent.

: Noi la sfârşitul spectacolului spunem mereu că motto-ul spectacolului nostru e „Râzi inteligent!”. Poate că ar trebui s-o spunem la începutul spectacolului, ca să ştie lumea. (rîde)

: Cînd cineva insistă, dacă, de exemplu, ni se sugerează teme sexuale, colegii mei au rezolvări foarte ingenioase.

: Ca atunci cînd ni s-a dat o sugestie de titlu de poveste „Moartea-n pantaloni”.

: Şi, evident, pentru public povestea din titlu avea conotaţii sexuale.

: Dar, în final, a devenit o poveste filozofică, despre moartea care umblă prin lume îmbrăcată-n pantaloni aurii. Şi s-a întîlnit cu viaţa, care era îmbrăcată într-o robă...

: Iar la final a apărut şi Ivan Turbincă, care a îmbrăcat moartea într-o turbincă şi a plecat cu ea.

: Da, şi a venit şi Sfîntul Petru şi i-a împăcat, pentru că viaţa se străduia să nu se înece, iar moartea a salvat-o, poetic... (rîde)

: De multe ori publicul e impresionat...

: ...pentru că noi le răsturnăm universul de aşteptare.

Spre ce zone vă îndreptaţi, mai degrabă?

: În general, spre personaje şi situaţii universal valabile, prin care trece orice persoană în cursul vieţii... Ne bazăm pe bagajul cultural şi pe sensibilitatea fiecăruia dintre noi şi, creînd contexte cu diferite personaje, iese o poveste.

Se poate improviza şi dramă, nu doar comedie?...

: Există o formă de improvizaţie care nu este bazată pe scene scurte. Plecînd tot de la o sugestie a publicului, improvizezi mai mult – 30-40 de minute, cît durează. Ideea e că poţi aborda şi teme serioase, dar umorul tot se naşte, involuntar. Publicul reacţionează şi este uimit de faptul că improvizatorii fac legături şi ţin minte tot ce s-a întîmplat şi reîncorporează toate informaţiile...

: Nu există neapărat dramă, dar există emoţie. Adică noi nu prea facem lucruri dramatice, pentru că noi sîntem firi optimiste. Şi chiar dacă în ţara asta lucrurile sînt cum sînt, noi încercăm să vedem partea plină a paharului...

Cum v-a venit ideea costumelor?

: Ne-am întîlnit cu o doamnă numită Ioana Anghelescu, i-am spus că ne-am dori să avem un fel de „costume”, dar fără a ne îmbrăca la fel şi ea a găsit un designer, Adina Necula, care a venit cu ideea acelor tricouri, pictate cu elemente elegante. Cea care ne-a pictat primele tricouri, Cristina Papacu, ne-a făcut şi logo-ul cu cei patru omuleţi care exprimă diverse emoţii, aşa cum exprimăm noi tot felul de emoţii, cînd improvizăm...

: Cele patru mari emoţii – frică, tristeţe, veselie şi furie.

În timpul spectacolelor există şi intervenţii muzicale...

: La începuturile improvizaţiei în România, Massaci a început să colaboreze cu Marian Hâncu, care era student la pian, la Conservator, iar spectacolele aşa se jucau, cu un improvizator muzical. Apoi, am fost la Londra şi am văzut că toate trupele aveau şi un muzician pe scenă. Cînd s-a format trupa noastră, l-am chemat pe Marian, iar el ni l-a recomandat pe Vlad Pasencu...

: Între timp – iar asta a fost chiar ideea noastră –, am adăugat şi un chitarist, pe Filip Dascălu.

: În curînd o să cîntăm şi la fluier, dar ăsta e un secret.

: Eu am şi acordeon, dacă vreţi.

De ceva vreme, aţi început să susţineţi şi workshop-uri de improvizaţie, pentru oamenii obişnuiţi... 

: Cursurile se bazează pe exerciţii specifice de improvizaţie, dezvoltate de Keith Johnstone şi Viola Spolin, iar scopul lor este de a-i ajuta pe oameni să se deschidă, să devină mai liberi, să lucreze mai bine în echipă, să-şi exerseze imaginaţia, spontaneitatea, să-şi înfrîngă frica, să fie mai comunicativi, să cunoască alţi oameni, să înveţe să se adapteze rapid la orice situaţie... 

: Am văzut multe transformări spectaculoase. S-au împrietenit unii cu alţii, au progresat, iar noi – ca traineri de improvizaţie – am progresat alături de ei.

: La finalul fiecărui modul, noi le cerem feedback cursanţilor de la workshop. Mulţi dintre ei ne-au spus că au devenit mult mai încrezători la serviciu, mai comunicativi, iar pe unii asta i-a ajutat să avanseze în funcţie.

: Prima lecţie este dedicată cunoaşterii. Apoi vorbim de concentrare, în sensul de a fi foarte prezent, de a nu-ţi fugi mintea la problemele de acasă, de a nu anticipa viitorul. 

: Un principiu important este să ştii să spui da la orice, nu nega nimic. În improvizaţie, a spune

înseamnă să nu închizi nici o uşiţă, să laşi lucrurile să evolueze, să construieşti. Asta îi ajută pe ei să lucreze mai bine în echipă. 

: Unii cursanţi înţeleg lucrurile acestea fără să pună întrebări, se lasă liberi; alţii sînt mai sceptici şi mai raţionali. 

: Şi devin conştienţi de ei înşişi, de puterea imaginaţiei lor, de ideile lor. 

: Da, asta pentru că spontaneitatea şi creativitatea chiar se pot antrena.  

La începutul lunii aprilie va începe un nou „Workshop de iniţiere în improvizaţie”, condus de Andreea Samson şi Radu Ciobănaşu.

Improvisneyland este o trupă de teatru de improvizaţie, formată, în anul 2008, la iniţiativa actorului Axel Moustache. Trupa îi include şi pe actorii Andreea Samson, Rozana Radu, Monica Anastase, Pavel Bârsan, Radu Ciobănaşu şi Mădălin Mandin. Pentru partea de improvizaţie muzicală, trupa colaborează cu muzicienii Marian Hâncu, Vlad Pasencu, Tiberiu Chirănuş şi Filip Dascălu. Mai multe detalii pe www.improvisneyland.ro şi www.cursurideimprovizatie.ro.

a consemnat

Foto: Ema COJOCARU; Improvisneyland