Cum să... ne mai emoționăm?

Cred că sînteţi de acord cu mine că întrebarea zilei nu este şi nu a fost vreodată „Ce te emoţionează?“, ci „Ce mai faci?“. Pînă aici, nimic în neregulă. Numai că, dacă mai pe vremuri, cemaifaci putea include măcar în curba lui c şi ceva mai despre tine, vreo descoperire, vreo plăcere, vreo emoţie chiar, acum chiar că ai pica din lună dacă nu răspunzi întrebării cotidiene încrezător, fericit, cu zîmbetul pe buze. Sau dacă nu chiar fericit, măcar şucar. Cemaifaci, ca să terminăm cu el, cere de la tine un raport de fericire ca la carte, cu realizări, împliniri şi, dacă se poate, şi nişte cifre, ca să fie raportul digerat mai repede, mai bine şi mai credibil. Şi, cel mai important, aprobat. Ce faci tu în rest – asta chiar nu mai interesează pe nimeni. 

Sau poate că ar interesa dacă vine ambalat cum trebuie. Iar pentru asta există cuvintele-cheie pe care întotdeauna te poţi baza: aventură, altfel, cool, experienţă, incredibil, special, super. Şi ar mai fi cîteva, dar pentru restul nu trebuie decît să dai drumul la televizor. Şi nici acum nu putem protesta că ar fi ceva în totală neregulă. Doar trăim în era megavitezei, a click-ului după click, de unde atîta disponibilitate pentru orice fel de poveşti? Vino cu nişte headline-uri tari şi poate mai vorbim după. 

Cum rămîne cu emoţia? Cam la fel, în sensul că, deşi vorbim despre ea, nu prea mai interesează pe nimeni. Sună paradoxal? Nu chiar, pentru că în loc de Ce ne mai emoţionează?, îi dăm tare cu metoda: Cum să ne mai emoţionăm?. Sau Cînd? – dar şi asta tot la metodologie intră. Oricum, nu putem vorbi despre emoţie fără a arunca un ochi şi în curtea fericirii. Iar aici vedem că, pe lîngă statutul de marcă înregistrată, fericirea a devenit şi un do it yourself. Şi, să fim serioşi, la cîte reţete pentru fericire există, să nu bifezi nici măcar una, chiar că eşti pe lîngă. Eşti un looser, baby!, un ratat carevasazică. Sau, cu un termen pe care l-am descoperit datorită unui documentarist pe care mereu îl recomand (Adam Curtis – The Century of the Self, www.bbc.co.uk/blogs/adamcurtis), eşti maladjusted! Şi pentru că am ajuns la învingători şi învinşi, e musai să (re)vedeţi conferinţa lui Alain de Botton de la TED – A Kinder, Gentler Philosophy of Success – unde demonii succesului şi eşecului personal în lume sînt îmblînziţi printr-o punere în context mai înţelegătoare. 

Revenind la comparaţia noastră, la cîte moduri de a te emoţiona există, să te plîngi că nu mai există emoţie începe să sune retrograd, neracordat, maladjusted din nou! Încă nu am văzut manuale de self-help care te învaţă cum să te emoţionezi în 5 sau 10 paşi, depinde de caracter şi „nevoile“ tale, fireşte, dar la un simplu search, prietenul şi cel mai bun psihanalist al tău, Google, îţi dă cîteva hinturi. Spre exemplu, vei afla că cei cu o inteligenţă emoţională mai mare sînt mai de succes decît ceilalţi, prin urmare testează-ţi chiar acum IQ-ul emoţional. Apoi, tot Google ne aminteşte politicos că a fi foarte emoţional nu prea e dovadă de caracter puternic, aşadar învaţă să fii „emotional strong“ în 6 paşi sau să fii „emotional and smart“. 

Cum bine bănuiam, e bine să te emoţionezi, dar pe subiectele care merită şi cît trebuie. Pentru că, foarte simplu, numai aşa vei fi fericit şi vei face faţă cu brio tuturor provocărilor vieţii.  

A te emoţiona a devenit sinonim cu a fi capabil să arăţi că îţi pasă sau să arăţi că te poate mişca ceva. Cum însă mult mai important e să arăţi că tu deja ştii, că eşti la zi, deja ai fost acolo, deja ai citit despre, deja ai bifat paşii, deja cunoşti reţeta, deja ai un plan, nu trebuie să te emoţionezi prea tare, rişti să pari naiv, neinteresant, emotiv. Iar a fi emotiv înseamnă să nu dispui de suficinet PR încît să-ţi ambalezi poveştile, care pentru tine înseamnă ceva, în poveşti de succes pentru alţii, cu care i-ai putea chiar emoţiona. 

Emoţia a devenit un fel de accesoriu dezirabil care dă tuşa finală oricărei reţete de marketing de succes sau oricărui profil interesant. Trebuie provocată, ţinută în frîu şi canalizată pe ce trebuie. Facem strategii cu efecte speciale, ambalate promoţional: emoţie, fericire, bunăstare, chiar şi înţelepciune. Fireşte că vorbim într-un context general şi că, strict personal, confesiunea fără brizbizuri stilistice unanim şi PR-ist acceptate e posibilă, iar dacă nu e, nici intimitate nu e. 

În acelaşi timp, nu mă pot abţine să nu compar practica emoţionării cu iluzia implicării pe care o trăim cu toţii prin reţelele social media: cum apare o campanie, o petiţie online, o semnăm şi gata. Ne-am emoţionat, am empatizat, ba chiar am şi acţionat şi reacţionat. Întrebare firească: Cîţi dintre noi s-au gîndit ca, după semnarea petiţiei pentru cîinii vagabonzi, să adopte unul?; Cîţi dintre noi chiar fac constant ceva pentru o Românie mai curată?; Cîţi dintre noi au mers în ultimii doi ani la Roşia Montană... şi exemplele, ca şi petiţiile pot continua. Reversul medaliei ar mai fi şi acesta: tot ce am scris aici poate fi categorisit într-un discurs mainstream despre starea emoţiei azi. Încă un text general, nişte concluzii la o realitate existentă, plus dovada că, dacă vorbim despre asta, pe undeva e o problemă. Aşa, şi – se va schimba ceva? Nu cred că se va trezi nici unul dintre prietenii mei sau ai voştri mîine şi se va gîndi de două ori cum să-şi prezinte ultimele realizări sau îşi va pune problema că emoţia nu se întîmplă doar dacă şi-a luat bilet la concert, la destinaţia exotică, la marş, la workshop etc., chiar dacă asta i s-a recomandat. Prin urmare şi în continuare, ne emoţionăm că aşa trebuie, ne emoţionăm şi noi cum putem şi cam la ce ni se oferă, cultivăm metoda, facem exerciţii şi ne dăm note. Şi probabil, la un moment dat, vom face aceleaşi lucruri, doar că altfel. Pînă atunci nu ne-ar strica să încercăm să fim mai sinceri, mai puţin ipocriţi cu noi înşine, şi cam atît. 

Mădălina Georgescu este editor bookaholic.ro.