Cum riscăm să tragem chiulul (de la propria noastră petrecere)
De cîțiva ani, în diverse circumstanțe, am reluat o idee în care cred: după 1990, România a traversat una dintre cele mai bune perioade din întreaga sa istorie ca stat – iar azi, cînd degetele mele lipesc aceste litere, iar ochii dvs. le citesc, trăim chiar cel mai bun moment din întreaga Istorie a românilor. De regulă, cînd am spus acest lucru, de cealaltă parte a sălii sau a camerei sprîncene de ochi s-au ridicat a neîncredere: adică, sanchi, tocmai azi, cînd avem atîtea probleme, cînd viitorul pare tot mai întunecat, noi să credem că trăim apogeul? – așa sună protestul, vocal sau mut, din partea unor interlocutori. Adăugați la această epocă de aur a incertitudinii care ne macină și mușchii flexați & moscheile dorite proprii președinților Putin respectiv Erdogan, ambițiile planetare ale opacei Chine sau tentațiile spre violență ale unei părți a lumii islamice – plus, de vreun an și jumătate, și pandemia. Și iată cum portretul zilei de azi e gata conturat: e criză mare, monșer!
E așa, dar nu e chiar așa. Noi chiar trăim cel mai bun capitol al Istoriei noastre.
Înapoi spre viitorul... trecutului
Sîntem în anul 1982. Un anume Helmut Kohl (kohl = varză, în germană) ajunge prim-ministru/cancelar al Germaniei Occidentale, dar bursa politică nu îi dă șanse de succes în vreun domeniu al societății. La fel cum Spania, care intră în NATO în mai acel an, e ciuca ironiilor – una dintre cele mai sărace țări ale Europei Occidentale, atunci, era de presupus că va crește lista cheltuielilor Alianței Nord-Atlantice, nicidecum să-i aducă un avantaj. Și ce se întîmpla la București în 1982? O vizită a fostului președinte american Richard Nixon la curtea lui Nicolae Ceaușescu, a treia vizită (publică) a americanului în România, după cele din 1968 și 1969 – și rămîne pentru mine, ca istoric, o întrebare cum de acest republican de top, cu defecte și calități inerente multor politicieni, a rămas fidel parteneriatului său cu N. Ceaușescu pînă în ultimii ani ’80, cînd, probabil, vreo secretară a sa încă mai concepea o scrisoare de felicitare de ziua lui Ceaușescu (dacă nu mă înșel, ultima e din ianuarie 1989; Nixon avea să moară în 1994).
În fine, să mai reținem un detaliu: în 1982, PIB-ul României era undeva în jur de 45 de miliarde USD.
Sîntem în anul 1992. O politic-diferită Românie trăia un destin inedit, în lipsa omniprezentului N. Ceaușescu. Tratatul de la Maastricht conducea spre materializarea Uniunii Europene – spre care românii nu trăgeau speranțe, mai ales după ce, în octombrie, ex-comunistul Ion Iliescu lua un avans lejer de peste 60% față de contracandidatul Emil Constantinescu. Într-un mod infantil de transparent (dovada profesionalismului serviciilor de la București?), însuși starissimul Michael Jackson a fost parte din campania lui Ion Iliescu: MJ a concertat la București – ce coincidență! – între tururile 1 și 2 ale alegerilor noastre. Între timp, inițial-anodinul cancelar german Helmut Kohl ajunsese un erou popular la el acasă – pentru că reunificase Germania!
Și, în treacăt fie spus, PIB-ul României din acel an ’92 a fost slab – cca 19,6 miliarde USD, sub jumătate din ceea ce era el cu un deceniu în urmă, sub Ceaușescu. Da, se vedea treaba că tranziția costă!
Prosperitatea aduce corupție – sau invers?
Sîntem în anul 2002. Un oarecare Adrian Cioroianu intra în politică – detaliu neesențial pentru cititori – tocmai pentru că, la București, un anume Adrian Năstase părea de neoprit. Din poziția sa de prim-ministru, sub protecția celui de-al doilea (sau treilea?) mandat al lui Ion Iliescu, Adrian Năstase își dorea zenitul puterii: funcția de președinte. Deocamdată, vestea anului 2002 a fost summit-ul NATO de la Praga (noiembrie), în care șapte țări din Europa de Est, printre care România, erau invitate să adere la Alianță (în 2004). Iarăși, de amintit că, în 2002, PIB-ul României a fost de 56,9 miliarde USD – clar peste cel din 1982 și, totodată, de trei ori mai mare decît cel din 1992.
Sîntem în anul 2012. Moneda euro împlinea zece ani de circulație, iar la București cădeau guverne precum muște fără cap: Emil Boc (schimbat de președintele Băsescu în februarie), apoi M.-R. Ungureanu (demis de Parlament în aprilie), iar în locul lor avea să vină un Victor Ponta care avea să-și cheltuiască mai multă energie în apărarea unui doctorat (plagiat) decît în macro-gestionarea țării. În rest, ex-popularul Traian Băsescu avea o lună de coșmar în iulie, cînd era suspendat de Parlament (a doua oară), dar și prin vot popular. Românii deja priveau spre alte fețe – cum ar fi Lady Gaga (preferata mea, i-am pus numele într-o carte din 2011!), care a concertat la București în august ’12. Spre deosebire de Michael Jackson-’92, în 2012 nici nu s-a mai pus problema vreunei întîlniri dintre starul Lady Gaga și starletul Băsescu-gaga – poate că și macheuza artistei americane știa că președintele român era la începutul unui incipient calvar judiciar datorat corupției, care-i va cuprinde frate, fiică, pupilă, nepot, șogori etc.
Totuși, fără să vrea, starul local 2012 a fost... ex-candidatul la președinție (din 2004) Adrian Năstase, condamnat în iunie la închisoare cu executare, pentru corupție! Un șoc seismic a traversat, atunci, politica românească. Și, că tocmai venea vorba despre vești bune, de reținut că, în 2012, România a avut un PIB de 169,4 miliarde USD.
Era ceva ce trebuia să înțelegem mai bine?
Am notat mai sus, sintetic și aleatoriu, răspîntii cronologice ale istoriei recente: 1982-1992-2002-2012. Adică (doar) 30 de ani – puțin pentru Istorie în magnitudinea ei impersonală, dar mult pentru fiecare om, din oricare generație.
În anul 2022, la 40 de ani de la acest reper, PIB-ul României va fi undeva la peste 260 de miliarde USD. Această sumă poate fi ponderată, în funcție de valoarea dolarului american (USD) de la un deceniu la altul. Dar un indicator mai potrivit decît PIB-ul este ceea ce se cheamă paritatea puterii de cumpărare standard (PPCS – adică o interpretare a produsului intern brut pe cap de locuitor în funcție de puterea de cumpărare la nivelul cetățenilor). Din acest punct de vedere, anul 2019 a adus un detaliu statistic peste care, cred, privirile noastre au trecut repede: conform datelor Eurostat, PPCS-ul României a fost atunci la 69% din media Uniunii Europene – o poziție modestă în comparație cu Cehia (care era la 92% din media UE), dar mai bună decît a Greciei (68%), Croației (65%) sau Bulgariei (53%). În termeni istorici, creșterea României, din acest punct de vedere, e spectaculoasă (același indicator, în anul 2020, ne ducea la 72% din media UE, adică clar mai bine decît am fost noi vreodată) – dat fiind că, potrivit economiștilor, PPCS-ul României la nivelul anului 1989 era, în raport cu media Europei Occidentale, la 15-20%, după care foarte probabil a mai scăzut, în anii haotici ’90.
Neîndoielnic, creșterea multor indicatori, în cazul României, are directă legătură cu integrarea în Uniunea Europeană. Față de unanimitatea pro-UE din 2007 (falsă, pesemne, ca orice unanimitate), e normal ca (și) la noi să apară azi voci explicit eurosceptice – așa cum ele există în orice stat UE. Tolerarea acestor voci e legitimă – dar și combaterea lor, nu prin ideologii, nu prin frazeologii, ci prin date concrete. De acord, noua noastră epocă, în interiorul UE, nu e perfectă: distanțarea socială (acesta e sensul corect, sociologic, al sintagmei: adică discrepanța dintre cei mai săraci și cei mai avuți) e în creștere, partidocrația e mai puternică decît meritocrația etc. Dar aceste neajunsuri pot fi/trebuie remediate – pentru că ele nu au rezultat din aderarea noastră la UE, ci sînt mai curînd un reziduu istoric, de care tocmai apartenența la UE ne poate ajuta să scăpăm.
Ca în reclamele la săpun
Safer than ever before – această reclamă la un săpun rimează perfect, în opinia mea, cu starea României de azi. Din multe puncte de vedere (din majoritatea celor care contează), România de azi e într-o situație mai bună decît a fost vreodată, în istoria sa. Granițele României sînt necontestate de vecini (la nivel oficial) și, la nivel politic, ele sînt garantate de tratate & instituții precum ONU sau UE, iar la nivel militar, garanția poartă sigla NATO. Comparați situația de azi cu cea din anii 1930, cea din tinerețea unor Eliade, Cioran sau Țuțea; nu numai că situația țării de azi e mai bună decît cea a României regelui Carol II, dar abia azi avem calmul de a analiza, cum merită, mîrîielile antidemocratice de atunci ale acelor tineri intelectuali teribiliști.
Majoritatea românilor de peste 45 de ani de azi trăiesc mai bine decît generația părinților lor – nu numai din punctul de vedere al libertății personale & colective, dar și financiar vorbind. Fiii și fiicele celor care, în anii ’70 sau ’80 ai secolului trecut, mergeau (cu ceva efort) în vacanțe la Mangalia sau Predeal etc., astăzi au de ales uneori între Grecia și Spania – în cazul în care nu au timp să caute destinații efectiv exotice, pe alte continente. N-are rost să ne ascundem: trăim mai bine decît părinții noștri – dar, în același timp, nu știm dacă copiii noștri vor trăi mai bine decît noi.
De fapt, aceasta este provocarea generațiilor noastre – a celor activi în România de azi. Pe de o parte, de a avea grijă ca urmașii noștri să nu pice într-o gaură neagră a Istoriei (insecuritate, crize, contestări, panici etc.). Iar, pe de altă parte, de a înțelege că sîntem contemporani cu cea mai bună perioadă din Istoria țării – doar că trebuie să avem grijă ca (din neștiință sau din neatenție) nu cumva să chiulim de la chiar sărbătoarea bunăstării noastre recente.
Adrian Cioroianu este istoric. Manager interimar al Bibliotecii Naționale a României.