Cum rămîne cu România?

20 octombrie 2006   Tema săptămînii

Cum intri, se află în partea dreaptă, într-o galerie cu poze. Cu toate ale noastre, şi cu bune, şi cu rele: România în imagini. România cea reală, strînsă între blocuri anoste şi cenuşii, liberă în munţii veşnici; gălăgioasă şi mahalagioaică adăstînd pe terasele de plastic de la cotitura cartierului. Cu biserica ei cea albă, nimerită taman lîngă "sexy night club-ul" pe frontispiciul căruia scrie, cu mîndrie şi ostentaţie: "Million Dollars". Este cea din tramvaiul plin de moşi şi babe, cu sacoşe şi colţuri de gură lăsate. A renunţare. Apoi cea dintr-o căruţă, de abia iţită de sub maldărul de paie aurii, care se hîţînă încet şi dînd din şolduri, enervant de inocent, prin faţa automobilului de lux. Un schelet de beton rămas încă nelămurit pe un cîmp desfundat, alături de o benzinărie modernă. Reclame gigantice cu sîni (aproape) goi şi lungi, preţ de o clădire întreagă, şine de tramvai scurse pe lîngă blocuri cu igrasie, termopane imaculate ca turlele de biserici, antene parabolice, maşini, aglomeraţie, mizerie, opulenţă... Occident ridicat de după mormanul de gunoi. În partea stîngă a realităţii începe însă Jocul. Jocul O masă şi 9 cuburi. 9 întrebări şi 36 de răspunsuri. Cum ar fi dacă ar fi: Cum ar arăta casa de vis? Ce simboluri urbane aţi pune pe o vedere? Cum vă imaginaţi spaţiul public? Care sînt mijloacele de transport pe care vi le-aţi dori? Ce loc ocupă natura în oraşul de vis? Care sînt locurile preferate? Cum arată satul de vis? Dar căminul ideal? Cine are, pînă la urmă, dreptul să ne construiască oraşul? "Deocamdată nu cred într-un oraş perfect. Adică îmi e greu să cred acum, pe bazele a ceea ce avem, într-o posibilă armonie. Cred în... tranziţie, în trecerea de la un stadiu la altul. Oraşul perfect este utopic pentru România de azi, pentru că românii înşişi încă se caută pe sine. Iar acest lucru este reflectat pe deplin în arhitectură." Ana Bleahu este sociologul din spatele proiectului Remix, proiect care a cîştigat participarea noastră la Bienala de Arhitectură de la Veneţia. "Cînd mi-au solicitat ajutorul, deşi eram la primul contact cu acest domeniu, am spus un Ťda» imediat şi din toată inima. Pentru că mi s-a părut că, într-adevăr, domeniile se întrepătrund. Sau cel puţin că ar trebui să o facă. La noi încă nu se mizează îndeajuns pe sociologie în arhitectură, deşi ar trebui." Cum tema Bienalei a fost una foarte precisă - "Meta-oraşul" -, participanţii trebuind să răspundă, prin orice făceau, acestei teme, echipa noastră, formată din patru arhitecţi şi un sociolog, a propus un proiect prin care "am vrut să vedem ce se întîmplă în România, cum cresc şi cum se dezvoltă acum oraşele, care e viaţa lor interioară". Cum viziunea unui arhitect, angajat pentru a construi o casă, începe de la "a cunoaşte omul pentru care urmează să construiască", a-i cunoaşte dorinţele, aşteptările, modul cum trăieşte acum şi cum ar vrea să trăiască, extrapolînd exemplul, sociologul se adaptează în domeniul său la exact acelaşi calapod, în arhitectură urmînd ca el să opereze identic, dar din alt punct de vedere, cu alte instrumente profesionale. "Rolul sociologului este unul de interfaţă. Cînd e vorba de casa unui om, un arhitect pasionat poate fi suficient, dar cînd e vorba de proiecte care implică o comunitate, cred că e nevoie de cineva care să prindă şi nuanţa, şi nevoia acelei comunităţi." Identitate peticită? În România ne raportăm încă la perioada comunismului... În toate domeniile. Tarele sînt, de multe ori, la adăpostul lăuntricului, totuşi cele vizibile sînt la fel de prezente şi de dureroase. În arhitectură, bunăoară, în majoritatea oraşelor care au fost distruse. Dacă Bucureştiul a fost înainte de al doilea război mondial o "intersecţie multiculturală", cum se poate defini mentalitatea românească de acum, reflectînd-o, din arhitectură în social? "Deocamdată nu ştim nici noi care ne e identitatea; ne căutăm... doar ne-am tranzitat dintr-un loc într-altul. Dintr-un spaţiu socio-politic într-altul. Mă uit la generaţia mea... sîntem cei care şi-au trăit adolescenţa sub comunism. Aproape întreaga perioadă care te formează, de fapt, ca om. Noi sîntem încă rupţi de ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Acum îmi dau seama cît de stupide erau regulile de atunci, mentalitatea care ne era inoculată. Dar de fapt toate astea mi-au format structura mentală, baza am primit-o din acel marxism, care mi-a prins patru ani de liceu. Uneori mă gîndesc la primul proiect de la Facultatea de Sociologie, în care am folosit concepte marxiste, fără să îmi dau seama, crezînd de fapt că fac cu totul altceva... mintea mea ajunsese să gîndească în şabolane." Ne căutăm noi pe noi... cum se reflectă această căutare în arhitectură? "...Ce e mai grav e nu că nu ne regăsim, dar că nu ne regăsim acasă. Mulţi dintre noi se regăsesc prin raportare la celălalt... adică la străin. De exemplu, cînd ajungi într-un sat, vezi imediat dacă acolo s-a plecat la muncă în Germania, Spania sau Italia... dacă au motoscutere, e clar că vin dintr-o zonă de nord a Italiei. Extrapolînd, peste tot sînt preluate elemente de cultură din afară. Cînd mergi în Ardeal, oamenii îţi spun în permanenţă cît de necivilizaţi sînt românii, pentru că se raportează în permanenţă la modelul german." Cît despre Bucureşti şi bucureşteni? "Bucureştiul este un oraş cu care trebuie să te lupţi... zi de zi... Poţi spune că totul este fragmentat şi că deocamdată apele nu sînt limpezi. De abia acum încep trend-urile. E vorba de reorganizare, însă o reorganizare prin alipire. Lucrurile se lipesc între ele, se merge din puţin în puţin, iar asta se vede şi în realitatea socială. Nu există un scop, nu îţi propui: asta va arăta aşa. Ne lipim, mergem din aproape în aproape. E un fel de peticire, e ca o pătură tricotată din multe culori. Lîngă vilele somptuoase, moderne, există cocioabe, lîngă cocioabe, o benzinărie, lîngă benzinărie..." Mentalitatea urbană vs tradiţie "Pot să îţi dau exemplul migraţiei, unde poţi vedea cum mentalitatea schimbă arhitectura." Iar aici urmează să aflu o poveste adevărată: Cum, de o bună bucată de vreme, există şi la noi trendul de politically correct şi cum fondurile Phare curg într-o veselie întru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale romilor, la un moment dat au venit fonduri din afară pentru construirea de grupuri sanitare în interiorul caselor, renunţîndu-se astfel la clasicul closet din fundul curţii. S-a ales aşadar o comunitate de romi, s-au construit toalete, iar la patru ani după terminarea întregului proiect, s-a trecut la evaluarea sa. Peste tot însă, toaletele erau acoperite cu mileuri frumoase şi cu vaze de flori puse pe deasupra. "Pentru că nu s-a ţinut cont de ceva foarte important - îmi spune Ana Bleahu - Cultura. E vorba de diferenţa culturală. Romii nu pot să aibă toaleta la un metru de locul unde mănîncă, pentru că în cultura lor nu este de conceput ca între bucătărie şi baie să nu fie un spaţiu mai mare. Aici vorbim de relaţia cu mediul, cu obiectele, cu tradiţia culturală." Miza La un moment dat, împinsă de curiozitate, am jucat şi eu Jocul. România dvs. va fi foarte emancipată, foarte individualistă, înclinată însă mai mult înspre tradiţionalism. Rezultatul (adică suma răspunsurilor pe care le-am dat, procesate pe calculator) a minunat întreaga echipă. Mi se spune că o asemenea contradicţie nu s-a mai întîlnit. Toţi, privind uşor amuzaţi înspre extremele emancipare - tradiţionalism, mă fac să ridic întrebarea, peste întrebarea lor "cum s-a ajuns aici?": este un chestionar pentru "profani"? Adică înţelegem pe de-a-ntregul substratul sociologic? Mi se răspunde că de fapt Jocul are două mize. Depinde unde şi cine îl joacă. "Pentru străini e un simplu joc prin care atragem atenţia, îi atragem în pavilion, îi ajutăm să descopere România." Iar la Bienală acesta este şi scopul: oamenii străini de România să descopere România. Bineînţeles, aplicîndu-şi propria tradiţie şi cultură, se ajunge, inevitabil, la un şoc intercultural. "Cineva din Anglia îmi spunea chiar că modernitatea în Anglia presupune acum să ai o casă în afara oraşului, să mergi mai mult spre ţară, spre prezervarea naturii, spre ecologie. Modernitatea în România înseamnă însă să fii îndeajuns de capabil încît să îţi iei un apartament în oraş, în centru, să ai o casă cît mai mare, cu cît mai mult ciment, cu cît mai multă gresie... e vorba de concepte care exprimă realităţi diferite." Mentalitatea diferită folosită ca răspuns pentru acelaşi set de întrebări provoacă aşadar a doua miză a acestui joc: cum ne putem cunoaşte mai bine, doar din arhitectură? "Cum o casă la ţară înseamnă ceva în Anglia şi cu totul altceva în România, pentru străini miza principală devine: vă dăm conceptele, alegeţi-vă voi România voastră, după care noi venim cu expoziţia de fotografii şi le spunem: realitatea noastră e de fapt asta! Casa noastră de la ţară are porc în curte, calul la portiţă şi găinile îţi aleargă printre picioare." Cine cîştigă? În spatele Jocului se află de fapt o cercetare sociologică. Un chestionar foarte bine gîndit în care fiecare opţiune înseamnă un punct în portretul identitar. Şi după cum fiecare cercetare sociologică are în spate un scop nedeclarat "destul de pervers" - după cum îmi mărturiseşte doamna Bleahu - fiecare întrebare pregătind de fapt altă întrebare prin seria de răspunsuri sugerate: care este, pînă la urmă, scopul proiectului românesc Remix? "Mai de mult, un coleg a prezentat la o conferinţă un sondaj. Una dintre întrebări - consideri că patria ta este: Ardealul, Transilvania, România sau Ungaria. ŤPerversitatea» consta tocmai în inducerea unei idei. Dacă pînă atunci subiectul ar fi răspuns din start, ŤRomânia», odată pus în faţa celor patru posibilităţi, începe să se gîndească: poate că totuşi este Ardealul... Asta se întîmplă de fapt şi aici, cu acest Joc: cînd ţi se pune întrebarea - crezi că felul în care arată oraşul tău trebuie să fie decis de A: un comitet sau B: de noi împreună, se naşte automat ideea "băi, frate, poate că pot să fac şi eu ceva, să mă implic!»" În urma Jocului va rezulta o bază de date. Un portret de identitate. Bineînţeles, rezultatele străinilor nu vor avea aici nici o relevanţă. "De abia cînd vom aduce Jocul în România, vom descoperi miza reală. Ce vor oamenii, care e tendinţa. Atunci şi de abia atunci vom putea pune semnul de egalitate între concept şi realitate. Doar în ţară, şi doar jucat de români, poţi distinge trendul. Dacă majoritatea va spune că vrea să trăiască la vilă - ceea ce mi se pare că este deja visul de bază al românului -, să aibă o casă cît mai aproape de oraş, poţi vedea care sînt trendurile atît sociologic, cît şi arhitectural."

Mai multe