Cum povestești o țară?

Cînd, în urmă cu cîteva săptămîni, un amic străin, venit în vizită în România, mi-a pus clasica întrebare „Și cum e viața pe la voi?“, m-am blocat. Oscilam între a rosti instinctiv primul cuvînt care îmi venea în minte – „nesigură“ – și a da un răspuns mai nuanțat, care să prindă cît mai mult dintre culorile traiului în România. Am sfîrșit prin a mormăi un salvator și complezent „E complicat“, după care am început să pălăvrăgim – o pălăvrăgeală care s-a îndreptat inevitabil spre politică, ridicîndu-mi întrebarea: este politica mereu punctul de plecare cînd începi să povestești viața din România?

Pentru că, oricît aș fi evitat subiectul, vorbind despre traiul meu de zi cu zi care, în anumite privințe, era foarte asemănător cu al său, discuția tindea totuși să alunece spre politică, via o văicăreală de pahar și informații care, de fapt, nu l-ar fi îmbogățit cu nimic. Așa că l-am luat la o plimbare prin București.

În Piața Romană am dat peste o doamnă bătrînă, micșorată de ani, ghemuită într-o lădiță de lemn. Era înfofolită în mai multe straturi de haine negre, iar în picioare, peste pantofi, își pusese două pungi de plastic fixate pe gleznă cu elastice. Sărăcia ei întunecată contrasta cu imortelele pe care le vindea. Roșii, vesele, mov, galbene, strălucitoare. Deși la limita subzistenței, doamna nu cerșea, iar cînd am cumpărat un buchet, refuzînd restul pe care voia să mi-l dea, s-a rușinat și mi a întins încă o floare. „Din partea casei.“

Puțin mai sus, pe Mendeleev, l-am introdus pe amicul meu în lumea gastronomiei tradiționale românești. L-am dus, adică, la șaormerie, „La Băiatu“, unde am stat la coadă alături de oameni ai străzii, hipsteri cu ochii în smartphone-uri, tineri, vîrstnici, domni la costum, paznici în uniformă și doamne coafate. „Șaorma asta a voastră seamănă cu coada la care taman am stat“ – mi-a spus rîzînd, în timp ce se căznea să muște, elegant, din ruloul de lipie plin cu „de toate“.

Ne-am continuat plimbarea pe Magheru, înspre Unirii. El, cu ochii exoftalmici la vitrine. Sînt atît de colorate și ostentative că nu-mi pot lua ochii de la ele, mi-a mărturisit, cu toată încîntarea. Și, taman cînd să-și conchidă ideea într-o perorație despre culorile vii ale Bucureștiului, atît de deosebite față de strictețea plictisitoare a orașelor elvețiene, amicul era să dea într-o groapă. Dar nimic nu-i domolea entuziasmul. Nici claxoanele isterice, nici biciclistul care l-a lovit pe trotuar. Intrînd pe străduțele desfundate din Centrul Vechi, devenise un copil într-o cofetărie. Privea clădirile dărăpănate, zidurile roase și caldarîmul stricat ca și cum ar fi fost opere de artă. Așa ceva nu vedea la el în țară. Bine, la el în țară nici nu și-ar fi rupt gîtul pe stradă, nici nu s-ar fi lovit de sictirul chelnerului care i-a spus, scurt și plictisit, că nu acceptă plata cu cardul, pe motiv că e „tîrziu“.

Cînd ne-am întors din periplu, mi-am salutat florăreasa din colțul blocului și i-am povestit amicului de ce a refuzat aceasta, vara trecută, să-mi vîndă flori: „E caniculă zilele astea, o să-ți moară imediat, îți dau cînd se mai domolește vipia“.

„Țara ta pare că e și veselă, și tristă. Și rea, și bună. În același timp“ – mi-a spus peste cîteva zile, la plecare, luînd cu el în tolbă nu doar realitatea politică, ci și pe cea de zi cu zi, cu veseliile și tristețile ei, adunate laolaltă. Ca într-o șaorma cu de toate.

Foto: Florin Lăzărescu