Cum poţi obţine „viaţa autentică“?

16 decembrie 2015   Tema săptămînii

– cîteva însemnări despre documentarul observaţional –

Filmăm pentru a cincea sau a șasea oară prînzul muncitorului nostru chinez, Han, și al colegului său român. I-am așezat regulamentar la masa din plastic, de sub bolta de viță, cît mai departe de camera care zace neglijent pe un trepied ceva mai încolo, însă cu REC-ul pornit. Ei nu știu asta – ar trebui să mănînce împreună, unul în fața altuia, fără a bănui că sînt, de fapt, filmați. Le-am adus mici gata făcuți de la Cora, niște fasole bătută într-o caserolă, niște cartofi prăjiți, muștar, pîine. De cînd muncește în România, Han e familiarizat cu mititeii, îi mănîncă la fel ca orice român, uneori înfigînd scobitori în ei, alteori direct cu mîna. Desigur, nu faptul că un chinez mănîncă mici este miza scenei. Ne interesează interacțiunea dintre cei doi, ciocnirea dintre două culturi atît de diferite. Românul a fost „instruit“ să-l tragă de limbă pe Han, să-l provoace, însă ori n-a înțeles ceea ce i s-a cerut, ori n-are chef de conversație, căci de obicei înfulecă și tace. E mult mai preocupat să-și umple burta – pentru un băiat sărac de prin Voluntari care muncește cu cîrca și cu ziua contează mult mai mult mîncarea decît „exoticul“ său companion sau decît filmul nostru. La primele două prînzuri, cînd camera era pusă pe ei și se știau filmați, cei doi au tăcut tot timpul. La al treilea, am dus camera ceva mai departe, iar cei doi au avut scurte dialoguri monosilabice – „Dă-mi sarea!“, „Mai vrei bere?“ etc. Pe la al patrulea, parcă se lega ceva-ceva. Românul l-a întrebat pe chinez cum e să mănînci cu bețe. Chinezul o rupe binișor pe românește, i-a explicat, i-a arătat, însă n-a ieșit nimic amuzant din asta. Dar iată că acum românul, între două îmbucături, are brusc o curiozitate și-l întreabă pe chinez cînd are de gînd să se întoarcă în China, la nevastă și la copii (sau și-a amintit că, la un moment dat, l-am rugat să-l întrebe asta, printre altele). „Nu știu“, răspunde Han un pic iritat, în fond ce treabă are prostul ăsta din România cu nevasta lui din China? Românul insistă și-l tachinează pe chinez: „Și dacă între timp nevasta pleacă cu altul?“ Han se enervează de-a dreptul, îi stă micul în gît, însă nu-l ajută prea bine bruma de limbă română pe care o știe ca să-i dea o replică usturătoare colegului său. Se înroșește și spune doar atît: „Ce face?!“ Însă muncitorul român nu vrea un conflict la locul de muncă și o dă pe glumă: „Lasă că-ți găsești tu altă femeie, la România“. În prezența chinezilor, românii au tendința să vorbească stîlcit, ca și ei. Han rîde, nu-i displace ideea. „O să facă mîncare!“ Preocuparea comună pentru mîncare este singura care îi unește pe cei doi, conversația cu potențial (de destăinuire, emoție etc.) se încheie sec aici. Este singurul moment de un minut și ceva pe care l-am reperat la vizionare și pe care l-am ales din cele două ore de material brut cu prînzul celor doi ca să apară în montajul final al filmului. În rest, au fost două ore de tăceri, priviri goale, replici reziduale care nu ne foloseau la nimic.

Cam așa arată o încercare de a obține o scenă de viață autentică într-un documentar observațional. În care nu vrei să intervii ca autor, oamenii trebuie să apară pe ecran așa cum sînt ei în realitate, cu dramele și problemele lor, în care spectatorii să creadă și cu care să rezoneze. Dacă încerci să „regizezi“ ceva, de cele mai multe ori autenticul se duce naibii, pentru că oamenii nu sînt actori și apar notele false. Nu te mai crede nimeni și vei avea un film stîngaci, neconvingător. Cum reușești să captezi acest „autentic“? Filmînd mult, zeci de ore și uneori la întîmplare. Lă­sînd camera „să meargă“ atunci cînd personajele tale habar n-au. Împrietenindu-te cu personajele tale, insinuîndu-te treptat în intimitatea lor, în așa fel încît protagoniștii să se obișnuiască cu prezența ta constantă: să știe că ești mereu acolo, lîngă ei, dimineața cînd se trezesc, la muncă, în mașină sau în tramvai, pe stradă, atunci cînd se îmbată sau cînd își bat nevasta, atunci cînd rîd sau cînd suferă, și să înceapă să te ignore. Pentru toate aceste lucruri ai nevoie de timp, mult timp la dispoziție pentru realizarea unui film (uneori de ani întregi). Un timp pe care ți-l sacrifici din viața ta. De multe ori, uiți s-o mai trăiești, devii captiv în viețile altora. Mai ai nevoie și de bani, de un buget care să-ți permită să-ți irosești (sau nu) tot acest timp. Și mai depinde și de oameni… Sînt unii care chiar din prima clipă în care îi cunoști sînt simpatici, volubili, fac poante, își pun viața pe tavă (nu e deloc cazul chinezilor, de pildă) și tu spui: gata, m-am scos, am dat peste un personaj „autentic“! Însă în momentul în care scoți camera, au un blocaj pe care nu vor reuși să-l depășească. Devin formali, scorțoși, niște fantoșe. Nu-ți mai oferă nimic, decît prețiozitate. Și te întrebi cum ai reacționa tu dacă ar veni cineva la tine în casă și te-ar filma non-stop. Ai fi tu însuți sau ai încerca să pari altcineva? Căci, în fond, camera nu e altceva decît o oglindă. Mai sînt oamenii timizi, introvertiți, aparent lipsiți de orice fel de charismă. Oameni obișnuiți, insignifianți, ce își văd de viața lor la care tu, un străin, încerci să ai acces, dintr-un motiv sau altul. Oameni care aparent nu reprezintă nimic, nu vor să fie filmați, însă cu timpul încep să te accepte, uneori mai mult din jena de a nu te refuza. Iar cînd vizionezi materialul brut ai o revelație – ei „apar“ altfel pe ecran, de parcă și-ar fi găsit în sfîrșit o modalitate de a se exprima, de a ieși la lumină, fiecare privire sau replică începe să aibă o semnificație. Și-ți spui: da, asta e viața lor, viața reală, în simplitatea ei! Atunci înseamnă că ai avut noroc și vei semna un film bun. Însă cum îți alegi personajele? Cum îi deosebești pe unii de ceilalți? Totul ține doar de intuiție?

Îmi povestea un amic care credea foarte mult în subiect și în personajele sale că încerca să filmeze o scenă de familie – cină, discuții între părinți și copii, teme pentru școală, lucruri obișnuite. A sosit echipa (ideal pentru documentar este să nu fie mai mult de trei oameni), și-au instalat echipamentul, lumini, au verificat sunetul. Membrii familiei respective se învîrteau curioși în jurul lor. Amicul meu, regizorul, a spus: „Hai să filmăm!“ În acel moment, mama, tatăl și cei doi copii au încremenit, aproape în poziție de drepți, așa cum erau îmbrăcați, în haine de casă și papuci. „Ce trebuie să facem?“, a îndrăznit tatăl. „Faceți ce faceți voi de obicei, ca și cum noi n-am fi aici!“ Această indicație „regizorală“ li s-a părut celor patru aproape imposibil de îndeplinit. „Păi… noi de obicei nu facem nimic!“ Totuși, pînă la urmă, s-au prefăcut că „fac“ ceva și scena a ieșit prost, pentru că improvizarea „nimicului“ poate să fie penibilă. Însă, de cele mai multe ori, viața noastră „autentică“ e alcătuită din nimicuri, dintr-o înșiruire de gesturi și acțiuni repetitive, banale. Dincolo de „nimic“ sînt îngropate adînc alte lucruri care pot să transpară sau nu: traume, frustrări, conflicte, drame nemărturisite. Cîteodată, e suficient un schimb de replici, o clipă de neatenție în care te tai la deget în timp ce pregătești cina, pentru ca ele să înceapă să iasă la suprafață. 

Oamenii nu vor să vadă filme despre „nimic“, vor suferință umană, lacrimi sau, dimpotrivă, situații amuzante. Chiar și atunci cînd e vorba despre documentar, vor spectacol. În încercările mele de a face film documentar, m-am tot întrebat cît de departe sînt dispusă să merg pentru a obține tot acest spectacol. Sau de a forța „autenticul“. Și mi-am dat seama că nu prea departe, fiindcă avem nevoie cu toții de intimitate și de discreție.

Mai multe