Cum nu se (mai) citește

„Să spui oamenilor ceea ce trebuie să citească este de regulă inutil sau dăunător, căci adevărata apreciere a literaturii e o chestiune de temperament şi nu se învaţă. Dar să spui oamenilor ceea ce nu trebuie să citească e o altă poveste...“ Vorbele îi aparţin lui Oscar Wilde. Îi răspunde, în termeni foarte asemănători, Virginia Woolf: „Singurul sfat pe care poţi să-l dai cuiva în ce priveşte lectura este să nu accepte nici un sfat, să urmeze, dimpotrivă, propriile sale instincte, să utilizeze propriile sale facultăţi, să tragă propriile sale concluzii“. Nu alta este opinia, peste ani, a unui romancier contemporan, Hector Bianciotti: „Nu formezi un cititor altfel decît deschizîndu-i uşile bibliotecilor, facilitîndu-i accesul la tot felul de cărţi. Un cititor se formează singur. Te naşti scriitor aşa cum te naşti arhitect sau blond“.

Tentaţia e mare să tragi de aici concluzia că o pedagogie a lecturii este iluzorie. Mai utilă ar fi, s-ar zice, o pedagogie negativă. Regretatul Costache Olăreanu scria, acum exact zece ani, un text despre „Arta de a te feri de cărţile proaste“. În fapt, era vorba de proiectul unui „manual“ destinat celor „nedeprinşi cu lectura şi neduşi la bibliotecă“ şi care i-ar fi învăţat cum să diagnosticheze şi cum, apoi, să ocolească opurile mediocre şi producţiile de joasă speţă. Proiect, totuşi, de o mare naivitate: cum să înveţi pe cineva să distingă cărţile proaste, dacă nu are apetenţă pentru lectură şi dacă nu i-ai format gustul pentru cărţile bune? Ne întoarcem, astfel, în punctul de plecare. E foarte greu să obligi pe cineva „să pună mînă pe o carte“. Există oameni complet opaci la lectură (din diferite considerente: sociale, economice, temperamentele etc.) şi al căror bagaj „cultural“ se reduce, în cel mai bun caz, la înghiţirea silnică a manualelor şcolare. Alţii, numeroşi, se limitează la o lectură pragmatică, la cărţi necesare meseriei lor, la ghiduri de călătorie sau la ghiduri „existenţiale“, de genul Cum să reuşeşti în viaţă, Cum să cucereşti femeile/bărbaţii ş.a.m.d. (eficienţa lor practică e, deocamdată, învăluită în mister). O categorie pe care aş numi-o a publicului mediu se interesează de romane, clasice sau moderne, satisfăcîndu-şi astfel nevoia de ficţiune şi tentaţia de a se refugia în imaginar. Pe o treaptă mai sus sînt cei care îşi diversifică lecturile din curiozitate intelectuală şi din pura plăcere de a citi. În sfîrşit, lectura „specializată“ (mă refer aici la ştiinţele umane) este apanajul (privilegiul?) unei pături restrînse, care tinde să se subţieze pe zi ce trece, într-o lume tot mai tehnicizată, unde informaţia se obţine – comod – apăsînd pe o tastă a calculatorului.

Să ne întoarcem însă într-o zonă în care, cel puţin teoretic, ar trebui să păşim pe un teren mai ferm. Unde altfel, contrar părerilor sceptice pe care le-am citat la început, dacă nu în şcoală şi universitate se poate induce interesul pentru citit? Despre şcoală evit să mă pronunţ: nu o pot judeca decît după nivelul studenţilor de la Litere din anul I. Un simplu sondaj arată că lecturile majorităţii absolvenţilor de liceu sînt cu totul precare, iar cînd depăşesc cadrele programei şcolare par mai curînd rodul hazardului. Cu universitatea e mai complicat. Te-ai aştepta – clişeele sînt inevitabile – la o reconfortantă sete de lectură, la un plin de ardoare elan juvenil, la o comunicare lipsită de inhibiţii.

Realitatea e, vai, decepţionantă. Din masa amorfă se desprind doar cîteva voci, restul vegetează într-o placiditate care te împinge la depresie. Putem astfel măsura consecinţele nefericitului sistem Bologna: un învăţămînt universitar ciuntit, nivelator, o pospăială de cultură îngurgitată, şi asta cu eforturi şi chinuri. Vehemenţa mea are şi o motivaţie imediată: sîntem în perioada premergătoare examenului de licenţă şi studenţii care m-au ales drept „îndrumător“ îmi dau să citesc lucrările în curs de redactare. Inutile îndemnurile mele de a merge la texte, de a încerca o lectură personală, coerentă, de a cita cu onestitate sursele. Ceea ce sare imediat în ochi este absenţa unor minime exigenţe ştiinţifice: lipsesc notele de subsol, lipsesc referinţele, lipsesc reflexele normale ale unui cercetător, fie el şi debutant. În fapt, „lucrarea“ e un colaj, unde principalul contribuitor este Internetul, cu a sa inconturnabilă Wikipedia. Nici nu mai e nevoie să precizez că studenţii alcătuiesc astfel de compoziţii într-o deplină şi dezarmantă inocenţă, considerînd că aceste practici sînt de domeniul firescului.

Cum să nu te întrebi dacă apetitul pentru lectură nu există decît ca semn al unei vocaţii autentice? Şi, la urma urmelor, cărţile (bune) nu trebuie să fie date pe mîna oricui: efectul produs riscă să fie foarte departe de cel scontat.

Alexandru Călinescu este critic literar şi directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi.