Cum ne luăm la revedere

La începutul celor două luni de izolare, cineva-mi spunea că vrea să-și șteargă din minte locurile unde-a fost, pentru că s-ar deprima gîndindu-se la tot ce-a trăit înainte. I-am spus că pentru mine e invers: încă mă bucur și mai fur din energia trecutului. În mine trăiesc toate orașele pe care le-am văzut și tot ce-am simțit acolo. Sînt blestemată cu o memorie slabă a numelor și-a datelor istorice, dar, din fericire, cu una foarte bună a întîmplărilor trăite.

Sfîrșitul lunii mai și începutul lui iunie mi-au adus înapoi o avalanșă de amintiri recente aproape tangibile. În urmă cu doar doi ani, eram la Barcelona, două roșcate pe care proprietara pensiunii le-a cazat „din întîmplare“ într-o cameră plină de tablouri cu portocale. Încă mai visez la bulevardele largi și la arhitectura clădirilor de-acolo, la parcuri, anticariate și muzee. La șampania oferită de chelnerul prietenos cînd n-am mai găsit loc la Els Quatre Gats. La Muzeul de Ciocolată și Muzeul Picasso. La bărbatul care ne-a făcut cu mîna, zîmbind, cînd l-am surprins ducînd gunoiul la trei dimineața. Iar la Primavera Sound, festivalul lor de muzică, trebuie să ajungeți măcar o dată-n viață. Cîteva zile la rînd, ne-am întors abia spre dimineață acasă, pe jumătate adormite în autobuz, cu melodiile sunîndu-ne încă în urechi. E ceva extraordinar să vezi zeci de mii de oameni de toate vîrstele adunați la un loc din dragoste pentru muzică. Să vezi un cuplu de peste 60 de ani sărutîndu-se la Nick Cave. Un băiat plîngînd la The War on Drugs. Oamenii dansînd fermecați la Belle and Sebastian sau strigînd numele membrilor Slowdive. Pe Charlotte Gainsbourg, micuță și aparent fragilă pe scena uriașă. Arctic Monkeys închizînd festivalul în extaz. După Primavera, anul trecut am ajuns în Lisabona, la Nos Alive. Acolo am ascultat-o transportată pe Sharon van Etten și l-am văzut (sper-că-nu-prima-și-ultima-dată) pe Thom Yorke, în miez de noapte, lipicioasă, transpirată, înghesuită între prietenele mele și niște italience gălăgioase, după două beri și-n culmea fericirii. Energia concertelor e, pentru mine, fantastică. Toți oamenii strînși laolaltă în fața unei scene, dansînd sau cîntînd versurile bine știute, reușesc de cele mai multe ori să-mi schimbe imediat starea de spirit. Să mă facă să aparțin. (Noaptea, cînd nu pot dormi, îmi pun căștile și înghit albume. Ca să mă ia somnul, număr în minte. Dorm patru ore, apoi treizeci, apoi iar patru. Cînd mă trezesc, îmi notez ce-am visat. Muzica îmi gîdilă toate fricile.)

Înapoi în prezent, lumea culturală nu arată prea bine. Mai toate festivalurile de muzică au fost amînate pînă în 2021. (Sper să-l mai prind în viață pe Iggy Pop.) Veneția și-a amînat cu un an Bienala de Arhitectură și pe cea de Arte. Festivalul de Film de la Cannes a fost anulat, cum nu s-a mai întîmplat de la ediția din 1939. Muzeele din lume au restricționat accesul la operele de artă interactive. La Guggenheim Bilbao, de pildă, vizitatorii nu mai au voie să se așeze pe băncile din granit ale lui Jenny Holzer. În România, teatrele au primit de curînd permisiunea de a susține spectacole în aer liber, însă nu toate producțiile se pretează la așa ceva. Sălile de cinematograf sînt în continuare închise și e posibil să rămînă multă vreme așa. La fel și spațiile interioare pentru concerte. Nici nu-mi pot imagina un concert într-o sală doar pe jumătate plină. (Delia a susținut deja trei spectacole în aer liber, cu spectatorii stînd la distanță, pe bean bags special amenajate, dar se poate oare garanta siguranța oamenilor?) Și ce se va întîmpla la venirea toamnei cu puținele locuri deschise? Nimic clar, nimic sigur. Există totuși și cîteva vești bune: mult iubitul TIFF se va desfășura la începutul lunii august la Cluj, în aer liber. Cinematograful Arta din Arad și-a reluat proiecțiile, testînd un drive-in cu mașini de taxi. Există și la Snagov un asemenea spațiu și, poate, vara nu va fi prea săracă în evenimente safe.

Cît despre muzee și galerii, în România, multe sînt deja deschise. Experiența artei cu masca pe față și stînd cît mai departe de oameni e însă stranie. La sfîrșitul lunii mai, am vizitat Muzeul de Artă Recentă, unde am avut sentimentul anulării unor simțuri. Am văzut totul în grabă, avînd încă teama de-a sta în apropierea celorlalți. Distanțați, oamenii înșiși mi-au părut exponate de muzeu, cu un semn discret pe spate: „Nu atingeți“. La final, un spectacol de dans: „Eventually, in the end everything will make sense“, așa l-au numit coregrafii Andreea Belu și Cosmin Manolescu după ce și-au petrecut o săptămînă singuri în muzeu. După două luni de singurătate fizică, am urmărit (lacom? speriată? emoționată?) doi oameni atingîndu-se, folosindu-și trupurile pentru a vorbi despre traume, izolare, protecție, distanțare, interior & exterior.

Confruntată cu o astfel de lume nouă, îmi amintesc că am și regrete, oho, și sînt destule. Cum ar fi că n-am mai ajuns la al doilea concert Son Lux. Visez la Balthazar și Warhaus și de terasa de luni seara din Control, parcă deschisă doar pentru noi. Mi-e dor de căldura trupurilor. Mi-e ciudă că n-am mai prins deschisă expoziția lui Adrian Ghenie. C-am stat atît de puțin la Bienala de Artă de la Veneția (vizionar intitulată „May You Live In Interesting Times“). Îmi pare rău că nu m-am întors în Istanbul. Că n-am văzut New York-ul cînd am avut ocazia. Mi-e dor de apusul tîrziu, de la unsprezece noaptea, din Paris. Dar simt aceste regrete doar vag. Mi se pare important felul în care ne luăm la revedere de la locuri, lucruri, oameni sau epoci din viața noastră. Dacă e cu frustrare sau cu seninătate, cu regrete pentru cum s-a încheiat sau cu duioșie pentru tot ce-a fost. Am, cred, suficiente bucurii în spate cît să compenseze această perioadă de tranziție care e prezentul nostru. Și speranța că ne vom revedea curînd.

Credit foto: Imagine din „La casa empática“ de Yamandú Canosa, Pavilionul Uruguay din cadrul Bienalei de Artă de la Veneția. Foto: Cristina Ștefan