Cum ne îngrijim bătrînii?

15 februarie 2017   Tema săptămînii

Îi vedem în fiecare zi – tîrîndu-şi sacoşele la piaţă, înghesuiţi în autobuz sau stînd cu ochii pe nepoţii din parcul de la bloc. Sînt tot mai mulţi şi mai gîrboviţi. Puţini sînt cei care o duc bine fără nici un ajutor. Unii dintre ei au norocul unor familii care pot avea grijă, măcar financiar, de ei. Însă mulţi sînt, de fapt, singuri, au pensii mici şi trăiesc o viaţă plină de lipsuri. În vreme ce, pentru majoritatea europenilor, bătrîneţea este o perioadă frumoasă, pentru români, nota la satisfacţia vieţii dată de cei peste 64 de ani este una dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană – notează Eurostat. Conform Institutului Naţional de Statistică, avem 5,2 milioane de pensionari, de bunăstarea cărora politicienii români îşi amintesc abia în campaniile electorale. Bătrînii sînt văzuţi, şi de mentalul colectiv, şi de guvernanţi, drept un electorat sensibil la promisiunile populiste şi ca atare disciplinat, fiind, în afara perioadelor de campanii electorale, ignoraţi aproape în totalitate. Iar cînd nu sînt ignoraţi, vîrstnicii sînt deseori victimele unui discurs al urii – acest lucru s-a văzut clar recent, în spaţiul public, în perioada manifestaţiilor de susţinere a Guvernului Grindeanu, la care majoritatea participanţilor aveau peste 60 de ani.

Cine mai are grijă, la noi, de bătrîni? Ce face statul pentru ei? În România, conform statisticilor, numărul pensionarilor este aproape egal cu cel al angajaţilor, din contribuţiile cărora trebuie susţinut întregul sistem. Pentru vîrstnici, însă, angajamentele de mărire a pensiilor nu sînt suficiente. Şi nici în ceea ce priveşte alte programe de ajutorare, statul nu se descurcă mai bine. Legea 17/2000 prevede că persoanele vîrstnice au dreptul la asistenţă socială, în raport cu situaţia socio-medicală şi cu resursele economice de care dispun. Însă numai 0,23% din cei peste un milion de bătrîni bolnavi şi singuri care au nevoie de îngrijire la domiciliu beneficiază de asemenea servicii – potrivit ONG-urilor care au organizat, în 2015, Conferinţa Naţională a Furnizorilor de Îngrijiri la Domiciliu. În mediul rural sau în oraşele mici, asemenea servicii sînt practic inexistente, şi nici la oraş ele nu sînt disponibile în număr suficient pentru cei aflaţi în nevoie. Situaţia e îngreunată şi de faptul că sectorul serviciilor de îngrijire la domiciliu este subdezvoltat şi subfinanţat, personalul calificat este insuficient şi nici nu sînt disponibile informaţii pentru publicul larg. Acolo unde statul nu reuşeşte să facă faţă, intervin ONG-urile şi programele finanţate cu bani europeni.

În afară de asistenţii sociali care acordă îngrijiri la domiciliu, ce se poate face? În Bacău, de pildă, Fundaţia de Sprijin Comunitar a pornit un proiect complex de voluntariat, strîngînd 180 de tineri din aproape toate liceele locale, dornici să îi ajute pe vîrstnicii nevoiaşi care, fără voia lor, nu prea mai au contact cu societatea şi devin izolaţi. Adolescenţii care fac voluntariat în cadrul proiectului „Adoptă un bătrîn“ fac vizite în casele celor în vîrstă, le ţin de urît şi le alină singurătatea, stau de vorbă cu ei sau fac curăţenie, oferindu-le, totodată, afecţiunea de care au nevoie.

Gabriel Măgurianu, coordonatorul voluntarilor la Fundaţia de Sprijin Comunitar, ne spune că „cei mai mulţi copii au avut o motivație afectivă puternică şi trec peste miros şi mizerie.“ Merg în casele bătrînilor mai ales „tinerii care au avut o relaţie specială cu bunicii lor. Generaţia care vine acum a fost în mare parte crescută de bunici, părinţii fiind plecaţi în afară, la muncă. Iar alţii au ales să facă voluntariat pentru că li s-a părut nimerit să asculte poveşti de viaţă, i-au privit pe bătrîni ca pe o enciclopedie, o carte vie pe care pot s-o citească. Copiii sînt foarte energici, spontani, iar maturitatea omului vîrstnic face ca recompensa voluntarului să fie pe măsura. Cînd plînge un bătrîn de bucurie că te vede e ceva deosebit.“

Manifestarea toleranţei şi a generozităţii e o lecţie care se învaţă de la vîrste mici. Am discutat cu cîţiva dintre tinerii care se implică în proiectele Fundaţiei de Sprijin Comunitar. Sara Şolot este acum în clasa a XI-a şi prima ei experienţă cu voluntariatul a început la 15 ani, cînd, spune ea, „aveam impresia că tot ceea ce se întîmplă în jurul meu este roz. Primul meu contact cu bătrî­nii a fost o trezire la realitate, m-a făcut să văd că există atît de multe probleme în jurul meu, că există bătrîni care suferă de singurătate, care tînjesc după cineva cu care să vorbească, după cineva căruia să-i facă puțină mîncare sau care doar să-i țină de mînă. Prima vizită a fost la domiciliul unei bunicuțe de 75 de ani, aflată în atenția fundației noastre. Deși am fost puțin neîncrezătoare la început, orice urmă de nesiguranță a dispărut atunci cînd am văzut cu cîtă căldură mă primește în umila ei locuință. Am petrecut cu dînsa trei ore, care au fost pentru mine ca o lecție de înțelepciune. Era o doamnă micuță, cu părul alb, dar cu un glas blînd și o minte foarte limpede. Mi-a povestit despre viața ei și despre cît de important este să alegem în viață după cum ne dictează inima, am ajutat-o să-și pregătească ceva de mîncare și mi-a povestit despre cît de mult îi place să tricoteze, arătîndu-mi cîteva vestuțe și pături pe care le confecționase, iar înainte să plec m-a rugat un singur lucru: să nu uit de ea, așa cum au făcut-o ceilalți. Aceste ultime cuvinte m-au făcut să-mi dau seama cît de grea poate fi singurătatea pentru persoanele în vîrstă și m-au ambiționat să continui să fac voluntariat pentru cei vîrstnici.“

Nu toţi tinerii gîndesc, însă, la fel. La început, colegii Biancăi Iosub – altă voluntară FSC, în vîrstă de 16 ani – „au considerat că voluntariatul este plictisitor şi îmi spuneau că îmi irosesc timpul. I-am luat cu mine şi i-am încurajat să facă voluntariat cu vîrstnicii, iar acum vin şi îmi povestesc ce au mai făcut cu «bunicii» pe care i-au cunoscut.“

Mai acordăm, de fapt, respectul cuvenit celor în vîrstă? Despre cum sînt priviţi bătrînii în general în comunitate, Sara Şolot spune: „Consider că, în comunitatea actuală, bătrînii sînt priviți ca o povară, niște ființe scurse de viață care «întăresc» rîndurile la camera de gardă a spitalelor. În zilele noastre, oamenii sînt din ce în ce mai acaparați de propriile vieți, de problemele apărute la serviciu, în familie, de trecerea mult prea rapidă a timpului, ca să mai aibă vreme să se preocupe chiar de propriii părinţi sau bunici, pe care poate uită să-i viziteze cu lunile.

Din cele observate de mine, sînt oameni și tineri care încearcă să se comporte frumos, în general, cu bătrînii pe care îi întîlnesc pe stradă sau în mijloacele de transport (oferindu-le locul, ajutîndu-i să traverseze strada), dar există și tineri care trăiesc într-o bulă a ignoranței și egoismului, cei care trec indiferenți pe lîngă o bătrînică ce abia își duce pașii, poate și împingînd-o, adresîndu-i «faimoasa» replică: «Te caută moartea pe acasă și ție îți arde de mers pe stradă» și, din păcate, această categorie este cea mai numeroasă.“

Despre acest tip de discurs al urii, al intoleranţei, Ioana Căciulă – psiholog, de la Asociaţia Habilitas – spune că „se încadrează în ageism, şi anume discriminarea pe bază de vîrstă. Vîrstnicii sînt considerați ca neavînd aceleași drepturi ca și ceilalţi, pot fi infantilizați (asemănați cu copiii, astfel că alţii trebuie să ia decizii pentru ei, deoarece nu sînt capabili), percepuți ca fiind cu capacități cognitive sau fizice diminuate şi astfel ignorați, iar acest discurs se manifestă ca limbaj – ironii, jigniri, insulte, atît în mediul fizic, cît şi în online. Discursul urii poate proveni din faptul că unii oameni nu înţeleg îmbătrînirea, se tem de ea şi, respingînd-o, resping propria bătrîneţe şi condiția de muritor, pînă la urmă. Putem combate discursul urii făcînd apel la empatie şi toleranţă: acceptînd diversitatea, faptul că sîntem diferiți, dar avem aceleași drepturi, dezvoltîndu-ne capacitatea de «a ne pune în locul» celuilalt (persoana vîrstnică) pentru a înţelege ce simte, ce trăieşte, ce gîndeşte. Înțelegînd că generațiile sînt diferite şi dezvoltîndu-ne «inteligenţa generațională», capacitatea de a integra asemănările şi deosebirile dintre generaţii, şi acceptînd îmbătrînirea şi vîrsta a treia ca pe un stadiu ce face parte din viaţă, o etapă normală la care ajungem cu toţii. Învățînd să trăim împreună, mai multe generaţii, duce la progresul social. Învățînd să privim vîrstnicii ca pe niște persoane cu resurse nebănuite, cu experienţă, cu potenţial pe care îl pot dărui celor tineri, construim solidaritatea socială.“

Sara Şolot confirmă: „Am auzit de multe ori acest discurs din partea multor persoane, adulți și tineri, în special persoane care auzeau că fac voluntariat pentru a ajuta vîrstnici. Am încercat să le explic că acești bătrîni sînt mai mult decît niște «fosile comuniste», cum îi numesc unii, care aglomerează mijloacele de transport în comun, sînt niște tezaure vii de înțelepciune și povești de viața, sînt bunici care așteaptă cu nerăbdare să le treacă cineva pragul casei.“

Concluzia Sarei? „Ar trebui să ne comportăm cu persoanele vîrstnice așa cum ne-am dori să se comporte tinerii din viitor cu noi cînd vom fi bătrîni.“

Foto: V. Dorolti

Mai multe