Cum îți înveți elevii să fie cetățeni implicați

Sîngeorz-Băi este un orășel din județul Bistrița-Năsăud, cunoscut pentru borcutul care îți dă mintoșie. E locul în care am crescut, unde m-am format, dar locuiesc în Bistrița de peste douăzeci de ani și predau la o școală ca oricare alta, cum îmi place să spun, chiar dacă poartă titulatura de colegiu și numele lui Rebreanu. Lucrez în învățămînt de treizeci de ani și nu știu dacă mi-ar fi plăcut să fac altceva. Mama își dorea să devin asistentă medicală, cred că era la modă pe vremea aceea, dar eu m-am văzut întotdeauna profesoară.

Și e greu, după ce termini facultatea, să intri „la clasă“. Să fii profesor. Cred că am înțeles care e menirea mea cînd mi am dat seama că elevii nu trebuie să stea neapărat grupați în fața ta, ci poți sta tu însăți în mijlocul lor. Metaforic vorbind (și nu prea), mi-am dat seama că nu poți fi cu adevărat profesor dacă nu accepți schimbarea sau dacă îți e frică să ieși din „zona de confort“, să te implici și uman, nu doar profesional.

Elevii sînt niște homo appiens care au nevoie nu doar de informațiile tale, dar și de tine ca om, să-i faci să înțeleagă experiențele trăite, să reflecteze asupra lor, să le dai un feedback constructiv și să i pui să transfere în viața reală ceea ce învață. De aceea, haina cadrilată a profesorului autoritar e azi demodată; profesorul de azi poartă tricoul trainer-ului, denimul facilitatorului, cămașa de in a exploratorului, cardiganul evaluatorului și, de ce nu, jacheta sport a coach-ului. Elevii de azi au alte nevoi de la sistemul de învățămînt, iar dacă la nivel macro sistemul refuză cu încăpățînare să se schimbe, la nivel micro, acolo, în clasă, nu în documentele ministeriale, schimbarea se poate întîmpla.

Schimbarea se poate întîmpla la fiecare oră. Ca în cazul unui discurs, e important să captezi atenția, iar asta reușești să faci printr-un exercițiu de spargere a gheții sau prin evocarea unei știri de ultimă oră, dar nota bene, mereu trebuie să păstrezi legătura cu subiectul lecției. Captezi atenție printr-o melodie ori printr-un videoclip sau printr-o reclamă. Captezi atenția fiind viu. Fiind prezent. Fiind ancorat în real.

Ancorată în real cred că am fost mereu, dar ancora a devenit mai puternică de cînd am intrat în contact cu Centrul pentru Jurnalism Independent. A fost o întîmplare și această întîlnire. Directorul școlii primise un e-mail de la cineva din Bistrița care îl ruga să sprijine unul dintre proiectele CJI-ului, „Competențe media și de advocacy pentru liceeni în lupta împotriva discriminării și a discursului instigator la ură“, și ne-a chemat pe mine și pe o colegă și ne-a spus: „Vedeți ce e cu proiectul ăsta“… În prima fază, nu părea nimic complicat, trebuia să găsim 24 de elevi interesați să participe la o școală de vară organizată de cei de la CJI, în Bistrița. Apoi lucrurile s-au complicat, să zicem: a trebuit să participăm la niște cursuri, organizate la Bușteni. Îmi amintesc că am fost copleșită de cuvinte pe care nu le asociam prea bine cu disciplina mea: diversitate, Constituție, libertăți, drepturi, discriminare, hate speech, advocay, media, lead, piramida răsturnată… Mi se părea că nu sînt la locul potrivit. Dar eram. Și CJI-ul tocmai mă scotea din bulă. Apoi a urmat întîlnirea cu elevii din oraș care participaseră la training și care fuseseră provocați să scrie un proiect prin care să propună soluții pentru o problemă identificată la nivelul comunității școlare. Și a fost să fie ca proiectul scris de Alex Barteș să se regăsească pe lista celor trei ce urmau a fi implementate. Un proiect despre sensibilizarea asupra efectelor bullying-ului. Și așa a început povestea mea de dragoste cu CJI și cu educația media. Nu a fost dragoste la prima vedere, nu a fost cu fluturi în stomac, dar e o poveste de dragoste pe viață. Și am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să rămîn în povestea asta.

În povestea asta de dragoste a mea cu CJI s-a întîmplat să pătrundă și programul „Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media“. O săptămînă de formare în care din nou am ieșit din bulă, din nou cu senzația că nu am știut mai nimic pînă atunci despre lumea în care trăiesc, fiindcă au acest dar cei cu care am lucrat: Ioana Avădani, Cristina Lupu, Cristina Mastacan și Mihaela Danga. Să te deștepte. Și cum să nu te deștepți cînd temele propuse se referă la înțelegerea rolului mass-media și al informației în democrație, înțelegerea conținutului mass-media și a utilizării acestuia, evaluarea critică a informațiilor și a surselor de informație sau folosirea de instrumente media tradiționale și noi?

Cu toate aceste cunoștințe, am început, așadar, anul școlar 2017-2018, cu un proiect personal de dezvoltare a com­petențelor media la elevi. Marea provocare era să infuzez curriculum-ul de limbă și literatură română cu elemente care țin de educația media – să valorific libertatea pe care mi-o acordă programa școlară, să-mi construiesc demersul, să dezvolt competențele specifice disciplinei pe care o predau și să dezvolt, în egală măsură, competențe media. Pare complicat, însă e cu atît mai simplu cu cît descoperi că programa asta, hulită de toți, e ofertantă, dacă o poți face maleabilă și dezvolta. Pentru asta însă trebuie să-ți ștergi ochelarii profesorului care a început să se zaharisească. Sau să-ți schimbi dioptriile.

Schimbarea dioptriilor s-a manifestat printr-o reconfigurare a întregului meu demers didactic, mai ales la clasa a IX-a. Am găsit o bandă desenată: Red în Pasărea care a strigat Lupul, în care Red, pasărea nervoasă din Angry Birds, era creator de conținut media. Mai exact, crea fake news-uri. Mi-am provocat elevii să scrie știri, învățîndu-i mai apoi să le deconstruiască. Apoi, în cadrul unității „Școala“, am urmărit filmul Minți periculoase (Dangerous Minds, 1995, SUA) și, după etapa comprehensiunii și analizei, am ajuns la interpretarea lui și ne-am concentrat pe semnificația titlului, pornind de la întrebarea „Cui aparțin mințile periculoase?“. Știți ce mi s-a răspuns? Tuturor. Elevilor, profesorilor, membrilor familiei, directorului școlii, celor care alcătuiesc consiliul școlar, societății. Și asta pentru că valorile unora nu sînt aceleași cu valorile celuilalt. Și cînd cineva încearcă să-ți vîre pe gît valoarea sa nu face decît să provoace dezastre – afective sau fizice. De cele mai multe ori ireparabile.

Apoi le-am propus elevilor mei ca teza lor să fie un pic mai neobișnuită (și au fost de acord): să primească textul unei piese muzicale, să identifice în textul respectiv o idee regăsită și în postuma eminesciană „Vorbește-ncet“ și să prezinte apoi modul în care cele două texte comunică – și trebuie să vă spun că fiecare lucrare corectată îmi demonstra că asta e calea, elevii gîndeau, făceau asociații, argumentau.

Infuzarea curriculară cu elemente de educația media nu s-a întîmplat doar la clasa a IX-a. La a X-a și a XI-a mi s-au ivit nenumărate ocazii. Cel mai drag mi-a fost să dezvolt competențe media cu ajutorul lui Caragiale. O scrisoare pierdută îți permite să treci prin toate cele patru mari teme ce țin de media literacy: drepturile omului, bună guvernare, antidiscriminare și mass-media. Vă propun un exercițiu simplu: atunci cînd analizați lista personajelor și începeți, firește, cu Ștefan Tipătescu, întrebați-i pe elevi ce este un prefect, cine numește prefectul și, de ce nu, cine este prefect în județul în care trăiesc. Dacă nu vor ști, dar vor afla în ora aceea de literatură română, înseamnă că ați făcut educație media. Și educație civică.

Iar educația civică e un must. Un cetățean educat civic e mai greu de manipulat. Cred că școlii îi revine un rol important în modelarea personalității elevului în spiritul valorilor democratice. Dar chiar este școala un modelator autentic? Trebuie să recunosc că mă frămîntă această întrebare și m-am simțit vinovată, în decembrie 2016, cînd mi-am dat seama că nu am făcut mai nimic pentru tinerii care votau sau ar fi putut vota pentru prima dată. N-am făcut nimic pentru a-i conștientiza că votul lor contează. N am făcut nimic să le opresc amețeala de cetățean turmentat care nu știe nu doar pe cine să voteze, ci și de ce să voteze. M-am simțit vinovată cînd am văzut statisticile prezenței la vot a celor din tranșa de vîrstă 18-24 de ani. Mă simt vinovată și astăzi. M-am întrebat dacă noi, în școală, nu încurajăm acest exercițiu democratic și mi-am răspuns tot eu: ba da. Mai mult, elevilor le place să voteze: votează data la care dau teza, votează responsabilul clasei, votează unde să meargă în excursie și unde să organizeze balurile, votează reprezentantul clasei în Consiliul Elevilor, elevul care să-i reprezinte în Consiliul de Administrație. Nu am întîlnit elev care să spună nu votez, nu am chef, nici unul care să spună nu am cu cine. Și cred că în mediul școlar știu că votul lor contează, că votul pe care-l dau este pentru ei și că alegerea îi afectează. Aha, mi-am spus, aici cred că este problema. Elevilor nu li explică în ce măsură refuzul de a vota la locale, parlamentare, europarlamentare îi va influența. Nu au informațiile necesare și noi nu ne preocupăm să le dăm. Și apoi îi arătăm cu degetul.

Dar ca să nu îi mai pot arăta cu degetul am un plan. Un nou plan personal. Și știu că mă pot baza pe CJI pentru asta. 

Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița.

Foto: Andrei Ivan, protest Bucureşti, februarie 2017