Cum este să fii acasă în excepţional

31 mai 2017   Tema săptămînii

În general, mă ţin departe zilele acestea de intervenţii festive, de anchete jurnalistice şi alte asemenea activităţi, dar întrebarea pe care mi-a pus-o domnul Sever Voinescu în mesajul prin care mă invita să particip la ancheta revistei cu ocazia zilei Ierusalimului, m-a luat prin surprindere. Ca să mă încurajeze, domnia sa a adăugat observaţia că, desigur, un locuitor al oraşului îl vede într-un mod cu totul diferit de turistul care îl vizitează ocazional şi care se deplasează, grăbit, de la hotelul la care a tras, la atracţia turistică a zilei. Fiecare vizitator descoperă că „orașul este magic, are o încărcătură spirituală și istorică unică în lume“ şi prin urmare, pentru el este un oraş excepțional! „Dar“, se întreabă domnul Voinescu, „cum este să fii acasă în excepţional?“ 

Da, sînt multe oraşe care au o „încărcătură spirituală” semnificativă, dar dimensiunea lor istorică este oarecum limitată; sau invers. De fiecare dată cînd am un oaspete la Ierusalim, îl duc la început pe „muntele” Scopus, de unde, într-o zi senină şi cu vizibilitate bună, acesta poate vedea – aşa cum au observat şi cuceritorii romani de acum două mii de ani – oraşul vechi, care la acea vreme avea deja o vechime de mai bine de un mileniu. Apoi, întorcîndu-ne cu 180 de grade, vedem în zare, la răsărit, munţii Moabului şi ghicim nordul Mării Moarte (pe vremuri, se putea întrezării un licăr, o reflexie a apei saturate de sare, dar marea s-a retras de atunci înspre sud şi dispare acum încet-încet, de la an la an). Apoi, îl duc în oraş, aproape de centru, unde în spatele elegantului hotel „Regele David” poate vizita grote în care au fost descoperite morminte dintr-o perioadă contemporană cu naşterea creştinismului în Ţara Sfîntă. Din nou, o rotaţie de 180 de grade ne aduce în faţă zidurile vechiului oraş, construit de Suleiman Magnificul în secolul al XVI-lea. De multe ori, cînd eşti în mijlocul unui oraş, această mişcare giratorie te aduce faţă în faţă cu un alt obiectiv impunător; miracolul rămîne însă circumscris în timp. La Ierusalim, acest arc executat în cîteva clipe îţi dezvăluie, în mod surprinzător, un modern înscris într-un cu totul alt timp: de la turnul YMCA, construit de britanici după Primul Război Mondial, pînă la clădirile apărute în partea de vest a oraşului, în ultimii ani, de cînd municipalitatea a abandonat interdicţia de a construi clădiri cu mai mult de opt etaje, ai în faţă un oraş european modern. Nu american însă; doar cînd megem la Tel Aviv avem impresia că sîntem la… Los Angeles.

Locuiesc în partea de sud a oraşului, nu departe de Betleem. Casa este construită pe creasta unui deal care domină valea ce se întinde de la grădina zoologică pînă aproape de şoseaua care urcă înspre mănăstirea Cremisan, construită pe vremea turcilor, stăpîni prin părţile locului, pe ruine care datează din secolul al VII-lea. În zilele bune, premergătoare începutului de mileniu, urcam dealul şi cumpăram de la călugării viticultori cîte o sticlă de vin Marsala. Cum au ajuns tocmai ei să producă acest vin sicilian rămîne un mister, unul din misterele „minore” ale locului. La fel ca şi prezenţa călugărului dominican Père Dubois, care ne preda un curs de filozofie la universitatea din Ierusalim, în anii ’70 ai secolului trecut, sau rabinul Arie Leib Weisfish care, cam în aceiaşi, ani spunea oricui voia să audă în Ierusalim că Nietzsche a fost ultimul profet în tradiţia profeţilor biblici. Liniştea locului este uneori tulburată de răgetul unui leu sau de cadenţa metalică a roţilor, la intrarea în gară a trenului, care încă mai urcă gîfîind de pe malul mării, pe un traseu creat pe vremea Imperiului Otoman. După intifada din 2000 2001, schimburi de focuri violente au viciat atmosfera pastorală a locului, valea Cremisanului transformîndu-se într-o linie de front. Îmi amintesc de o seară cînd un invitat la cină, oaspete venit din străinătate, înghiţea cu greu bucăţile servite cînd, în răstimpuri, un elicopter suspendat în aer deasupra văii de sub terasa casei noastre lansa cîte o rachetă înspre -Beit Jala. Cîteva minute mai tîrziu, rafale de mitralieră răspundeau, nu mai puţin dramatic. O altă minune minoră a locului poate fi considerat faptul că, în ciuda unor asemenea împrejurări, repetate de-a lungul anilor, şi astăzi, în fiecare seară, promenada care domină valea e populată de cei care-şi fac, unii mai agale, alţii aproape în fugă, plimbarea de seară.

Ierusalimul este, într-adevăr, dominat de istorie şi de spiritul mereu viu al celor trei religii monoteiste şi al celor care le practică sau nu, cu mai multă sau mai puţină dedicaţie. Întîlnirea, în concretul realităţii imediate, dintre oameni atît de diferiţi, precum evreii ultra-ortodocşi şi musulmanii care trec, în drumul lor înspre moscheia lui Omar, pe străzi învecinate cartierelor acestora sau creştinii, arabi sau armeni din oraşul vechi închis între ziduri, creează de fapt adevăratul miracol. Miracolul unei confruntări care este de altă natură decît cea observată în alte oraşe vechi şi poate nu mai puţin „magice”: cea spirituală, infinit mai greu de descris, mai greu de înţeles şi, în cele din urmă, mai perenă decît orice confruntare fizică. 

Michael Finkenthal este eseist, profesor de fizică și astronomie israelian, originar din România.

Foto: wikimedia commons

Mai multe