Cum, de ce şi pe cine
- argument -
În Occident, ne-am obişnuit – poate prea uşor – cu nişte imperative precum democraţia, respectarea drepturilor omului, toleranţa. Unele lucruri par cumva de la sine înţelese. Dacă eşti în Europa, e de la sine înţeles că toate aceste condiţii sînt pe deplin îndeplinite. Această atitudine relaxată e periculoasă, căci ne poate orbi, ne poate face să nu mai sesizăm intoleranţa sau să considerăm eventualele derapaje drept episoade excepţionale. Însă în multe locuri de pe glob – poate chiar şi în Occident –, episoadele excepţionale devin, prin multiplicare, regula. O să fiţi surprinşi cît de multe astfel de exemple există în proximitate.
Tema acestui dosar a fost inspirată de una dintre secţiunile Festivalului de Film Documentar „One World Romania“ (11-17 martie 2013). E singurul festival dedicat drepturilor omului din România şi face parte dintr-o reţea festivalieră europeană. În secţiunea „Ura dăunează grav sănătăţii“ au fost proiectate cîteva filme foarte tăioase despre actualitatea mondială fierbinte. Cei care le-au urmărit au putut vedea cam tot ce nu se înţelege, de obicei, din ştirile şi reportajele TV. Adică: exact cum anume funcţionează mecanismele urii, ale intoleranţei şi ale discriminării. Căci statisticile prezentate şi răscomentate în presă nu spun, de fapt, mai nimic despre dimensiunea umană a acestor probleme.
Există şi o dimensiune locală a problemei. Puse cap la cap, datele cercetărilor sociologice au un efect năucitor: românii se consideră foarte toleranţi, dar, luaţi la bani mărunţi, îţi dai seama că nu prea suportă romii, homosexualii, musulmanii etc. Imaginea despre sine e mereu mai bună decît imaginea despre celălalt. Acceptăm diferenţa, dar doar dacă nu bate la ochi. Cum se explică această ambiguitate? O posibilă sursă a acestui dezechilibru e conformismul. Dă bine să fii tolerant, deci oamenii afirmă că sînt toleranţi, însă recunosc limitele atunci cînd sînt puşi să se confrunte cu diferenţa. O altă explicaţie e instrumentalizarea politică a unor clişee, manipularea: ca să ocolească tema propriului eşec, clasa politică descoperă vinovaţi (de fapt, ţapi ispăşitori) în altă parte. (Matei Martin)