Cum cunoaștem lumea -călători prin tărîmul incertitudinii

Vă propun să ne imaginăm un explorator montan solitar, aflat la o altitudine amețitoare, ce-și riscă viața printre crevase bine ascunse în zăpada înghețată. Gata să fie pierdut oricînd într-o avalanșă fulgerătoare sau să devină o victimă sigură a vremii capricioase din punctele cele mai înalte ale planetei noastre, acesta nu are de unde să știe cu siguranță dacă următorul său pas va fi și ultimul. Istoria teoriei filosofice a cunoașterii ne arată că, asemenea alpinistului nostru ficțional, mintea umană trebuie să parcurgă, de fiecare dată, în drumul său către adevăr, un adevărat tărîm al incertudinii epistemice, marcat de posibilitatea reală a erorii.

Aceastră trecere anevoiasă atît de necesară cunoașterii veritabile cred că se vede cel mai bine într-unul dintre cele mai strălucitoare eșecuri din istoria filosofiei: încercarea lui René Descartes de a scoate la iveală acel principiu cert în mod absolut care ar fi trebuit să devină noul fundament al unei cunoașteri eliberate de pericolul greșelii. În faimoasele sale Meditații, text fondator al modernității timpurii, raționalistul Descartes formulează experimentul mental al Geniului cel Rău, o ființă imaginată care ne poate înșela în (aproape) orice privință – în treacăt fie spus, aceasta este și sursa culturală a unor filme ca The Matrix, cu a sa lume simulată de roboți răuvoitori, sau a tweet-urilor bizare ale lui Elon Musk despre fundamentul computațional al realității. Mai precis, avem de a face cu un nom de plume pentru scepticismul total, menit să demonstreze că nu pot eluda tărîmul incertitudinii nici măcar acele adevăruri ale rațiunii care nu au nevoie de contactul cu realitatea iluzorie a simțurilor pentru a-și găsi un fundament. Ce rămîne ca singurul adevăr cert în urma acestui exercițiu inovator: existența eului nostru, depersonificat și deindividualizat, o simplă substanță cugetătoare, subiect al înșelătoriilor eterne ale Geniului cel Rău. Singur pe acest minuscul atol din oceanul îndoielii generat de al său experiment, Descartes s-a putut salva doar afirmînd existența lui Dumnezeu, care, prin omnibenevolența sa, devine garantul cunoașterii umane. Vorbim de un „eșec“ deoarece Descartes s-a văzut nevoit să accepte că mintea noastră nu poate găsi de una singură calea către adevărurile absolute ale lumii înconjurătoare.

Am putea crede, în mod legitim, că poate alți gînditori s-au descurcat mai bine, dar o trecere în revistă a istoriei teoriei cunoașterii ne arată că incertitudinea rămîne o piedică indiferent de perspectiva abordată. În tabără adversă celei fondate de Descartes, David Hume este dus de al său empirism către concluzia dură că nu există cauze și efecte ca entități obiective ale lumii externe. Cauzalitatea, atît de importantă în orice explicație științifică, pare să fie, în viziunea lui Hume, doar un simplu produs al minții noastre avide de coerență, lipsit de un corespondent în lumea reală. Însuși Kant „salvează“ dezbaterea modernă asupra surselor cunoașterii, asumînd din capul locului o distincție între lumea lucrurilor așa cum sînt ele de fapt, la care mintea noastră nu poate avea acces imediat, și lumea fenomenală, creată la intersecția dintre lucrurile-în-sine și simțurile noastre ghidate de rațiune. Nici în cazul lui Kant, însă, nu putem avea niciodată certitudinea că aceste două lumi se suprapun fără rost.

Aceeași problemă persistă și în era contemporană. De pildă, pragmatiștii americani, precum Quine, presupun existența unei prăpastii infinit de adînci între limbajul nostru și realitatea pe care o descriem cu ajutorul său – succesul practic al științelor fiind singurul indiciu că am reușit să nu picăm în acest hău epistemic. Chiar și în filosofia științei, secolul XX este marcat de așa-numita turnură istorico-sociologică, adică, mai pe românește, descoperirea că oamenii de știință sînt tot oameni, cu toate viciile epistemice și morale cunoscute, navigatori eterni prin apele tulburi ale aceleiași incertitudini care i-a marcat atît de tare pe filosofii modernității.

Cu toate acestea, n-ar trebui să ne lăsăm descurajați de această istorie zbuciumată a cunoașterii omenești. După mai bine de două milenii de filosofie și știință, de la a crede eronat că Pămîntul este plat am ajuns în poziția de a trimite vehicule spațiale pe pilot automat ce andochează cu precizie milimetrică la Stația Spațială Internațională, un obiect aflat la patru sute de mii de metri înălțime față de nivelul solului pe o orbită de-a lungul căreia se mișcă cu aproape treizeci de mii de kilometri pe oră – un real miracol dacă luăm în serios peregrinările filosofice expuse mai sus. Trecerea prin tărîmul incertitudinii este, deci, un fapt al condiției umane, dar am devenit aproape incredibil de pricepuți în a-i evita obstacolele aparent insurmontabile și a escalada încet, dar sigur, muntele cunoașterii.

Mihail-Valentin Cernea este doctor în filozofie.

Foto: wikimedia commons