Cum cooperează instituţiile noastre

21 august 2013   Tema săptămînii

Pe hîrtie, sîntem cel mai important donator european din Republica Moldova. Adică am promis cel mai însemnat sprijin financiar dintre toţi partenerii bilaterali (exceptînd Uniunea Europeană în ansamblu). Am şi alocat sume destul de importante, iar, odată cu începerea lucrărilor la gazoductul Ungheni – Iaşi, o parte semnificativă dintre cele 100 de milioane promise cu surle şi trîmbiţe de preşedintele Băsescu vor fi, în final, cheltuite. România învaţă să fie un actor credibil, ca furnizor de asistenţă pentru dezvoltare, iar Republica Moldova este asumat ca stat prioritar pentru noi. 

● 100 de milioane. Promisiunea lui Băsescu, care trebuie respectată. 

Au fost o serie de sincope în gestionarea acestui fond de 100 de milioane de euro – noi, la Centrul Român de Politici Europene, am atras atenţia de cîteva ori, cu efect limitat. Preşedintele Băsescu a reuşit să creeze aşteptări mari la Chişinău, iar apoi am întîrziat să livrăm ce am promis. Motive am găsit – de la nesiguranţa mediului politic de la Chişinău – „că doar nu o să dea România bani ca să îi sprijinim pe comunişti“, cum afirma anul trecut un diplomat român –, la lipsa de experienţă ca donator a Ministerului Dezvoltării de la Bucureşti şi colaborarea încîlcită cu autorităţile moldoveneşti. Că au existat probleme mari în identificarea unor proiecte viabile de către partea moldavă este un lucru bine ştiut şi, pe de o parte, de înţeles, în contextul unei alianţe de guvernare destul de şubrede. Că România nu a realizat un cadru clar, cu reguli bine definite, prin care să stimuleze într-o manieră activă generarea de proiecte dinspre partea moldovenească a devenit, din păcate, o certitudine. Am fi putut să vedem cum de reuşesc nemţii şi suedezii să cheltuiască banii (mult mai puţini) pe care şi-au propus să-i doneze Moldovei – de pildă, e ciudat să ceri primăriilor moldoveneşti să investească zeci de mii de euro în proiecte de reabilitare a şcolilor şi să nu contribui deloc la această fază. Deci, lecţia numărul unu: proiectele nu cresc singure, ca ciupercile după ploaie, presupun costuri; a aştepta cîţiva ani, cu refrenul „daţi proiecte“ nu e atitudine de donator serios. Puteam măcar stabili nişte reguli clare şi o autoritate de management pentru aceşti bani, ca, dacă totuşi guvernul moldovean dorea să investească în conceperea proiectelor, să-i fie clar cum şi pentru ce. Oricum, imaginea României a avut de suferit ca urmare a întîrzierii finanţării proiectului de 100 de milioane, iar acum, la Chişinău s-a format cumva opinia că, de fapt, România nici nu vrea cu adevărat să aloce banii. În contextul unei societăţi care caută confirmarea opţiunii sale europene, aceste bîlbe nu dau bine. Nici pentru România, nici pentru Moldova.

● Partea plină a paharului…  

Şi totuşi, colaborăm. Dinamica relaţiilor nu se rezumă la cele 100 de milioane. Există o efervescenţă a colaborării interinstituţionale România – Republica Moldova. Într-un cadru formal sau informal, experţii din instituţiile publice de la Bucureşti sau din autorităţi locale îi asistă în mod direct pe colegii din Republica Moldova. În ce priveşte fondurile de asistenţă pentru dezvoltare (ODA) pe care România, ca orice alt stat membru al Uniunii Europene, trebuie să le acorde altor state, alocăm peste 50% din bugetul ODA gestionat de MAE către Republica Moldova. Se poate observa o creştere semnificativă, de zece ori, a alocărilor către Moldova, începînd cu anul 2010 – de la 138.000 de euro la aproape 2 milioane de euro în 2010.

● Preferinţa Republicii Moldova – baltici sau România. Valorizarea experienţei româneşti.  

Este o tendinţă normală a experţilor din instituţiile publice moldoveneşti, care rezidă din considerente de limbă sau de experienţe recente similare, de a acorda o preferinţă colaborării cu colegii lor din România sau din statele baltice. O simplă discuţie cu funcţionarii publici de la Chişinău arată că au fost interesaţi de experienţa românească, că ştiu şi vor să ştie ce a mers, ce n-a mers şi cum anume se pot aplica o parte din experienţele româneşti. Cînd vorbeşti de reforme, exemplele pe care ţi le dau sînt, mai degrabă, din Bucureşti, Riga sau Vilnius, decît din alte administraţii din Vestul continentului. Îmi aduc aminte că asta m-a frapat în 2007 cînd am ajuns prima dată la Chişinău. Funcţionarii din Cancelaria de Stat citiseră şi ştiau conţinutul strategiei de reformă a administraţiei publice de la noi, măsurile pe care le asumasem şi stadiul de implementare. Amuzat, îmi puneam problema dacă nu cumva erau mai la curent cu reforma administraţiei româneşti decît colegii lor din România care răspundeau de acest lucru.

În 2008, am văzut un act normativ aprobat de guvernul Republicii Moldova (Vasile Tarlev era premierul comunist la acea vreme), care a stîrnit oarecare dezbateri printre experţii din aparatul guvernului. Nu are importanţă subiectul exact al hotărîrii respective, ci faptul că într-o anexă se specifica că „atunci cînd România va deveni membru al Uniunii Europene, prevederile vor fi amendate“ într-un anumit fel. Era un exemplu de hotărîre copiată din legislaţia românească, fiind înlocuit numele premierului Tăriceanu cu Tarlev – însă uitaseră să modifice această prevedere. Greşeala a fost observată după aprobare, dar pînă la publicare în Monitor şi, deci, a putut fi remediată. E un exemplu de cum nu trebuie făcute lucrurile.

În aproape toate intervenţiile publice, atît preşedintele, cît şi membri ai guvernului subliniază importanţa şi ajutorul semnificativ pe care îl oferă România prin acquis-ul european tradus, pe care îl pune la dispoziţia Republicii Moldova. Limba română este una dintre limbile Uniunii Europene, deci documentele sînt publicate şi în română. Trebuie însă să conştientizăm că sistemul legislativ din Republica Moldova diferă de cel românesc, contextul este evident altul, iar transpunerea acquis-ului este un efort în sine, care nu poate fi simplificat la copy/paste din legea românească (ca în exemplul precedent). Deci, dacă vrem să ajutăm pînă la capăt, România trebuie să acorde expertiză Moldovei, pentru o negociere cît mai favorabilă a modalităţilor şi a termenelor de transpunere. Simpla punere la dispoziţie a legislaţiei româneşti nu este suficientă.

● Proiectele de twinning instituţional – oportunitate utilizată de România pentru transferul de expertiză  

Unul dintre indicatorii de performanţă utilizaţi de Franţa pentru alocările bugetare pentru Ministerul Afacerilor Externe este „numărul de proiecte de twinning în care Franţa este partenerul principal.“ Se urmăresc, astfel, modul şi dimensiunea în care modelul de administraţie francez este folosit ca sursă de inspiraţie pentru alte state. Dacă urmăm analogia, România stă extrem de bine – sîntem statul cu cea mai consistentă implicare în proiecte de twinning în Republica Moldova. România are experţi de twinning în Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii, Ministerul Dezvoltării Regionale sau fosta Agenţie pentru Concurenţă. În majoritatea proiectelor, România este partener, alături de alte state membre ale UE, de multe ori asumîndu-şi leadership-ul (exemplu: Consiliul Concurenţei în proiectul „Suport pentru implementarea şi respectarea politicii în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat în Republica Moldova“).

Am fost, de asemenea, statul cu cei mai mulţi High Level EU Advisers la Chişinău. Acestea sînt poziţii în cadrul unui proiect al UE prin care sînt detaşaţi experţi de nivel înalt din statele membre, care să-i consilieze pe miniştrii din Moldova pentru implementarea reformelor structurale. România are sau a avut experţi la Cancelaria de Stat (politica de comunicare a guvernului şi a premierului), la Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Interne şi la Serviciul Vamal al Republicii Moldova.

● Complexul „fratelui mai mare“, care generează respingerea „fratelui mai mic“.  

Există în continuare, deşi diminuat, un complex al fratelui mai mic, care se poate detecta la moldoveni. De multe ori, din neglijenţă, lipsă de experienţă în consiliere sau, pur şi simplu, din nevoia de a părea superiori, românii aflaţi în dialog cu partenerii lor de peste Prut greşesc. Îşi arogă o atitudine de „frate mai mare“, care generează, la rîndul ei, o reacţie normală de respingere din partea moldavă. La CRPE ne gîndeam, la un moment dat, să scriem un ghid pentru românii care ajung la Chişinău. Tocmai pentru a evita situaţii de acest gen.

După ce Alianţa pentru Integrare Europeană a ajuns la guvernare, în 2009, s-a înregistrat o efuziune în a semna acorduri şi parteneriate între instituţii din Republica Moldova şi România. Inventariasem, în 2010, peste 20 de acorduri la nivel guvernamental, parlamentar sau de la instituţie publică centrală din Moldova, la instituţie publică omoloagă din România. S-au organizat schimburi de experţi între aceste instituţii, cu vizite de studiu ale specialiştilor moldoveni în instituţiile publice din România şi cu delegaţii ale experţilor români la Chişinău. Acordurile conţin un plan de acţiune unde sînt prevăzute măsurile concrete de colaborare şi asistenţă.

România are un interes cert de a apropia Republica Moldova de Uniunea Europeană şi de a da dovadă de seriozitate. Cînd lucrurile par şubrede la Chişinău, o schimbare de atitudine din partea noastră nu face decît să deterioreze imaginea României în ochii cetăţenilor Republicii Moldova. Se dă apă la moara tezelor care susţin neseriozitatea românilor, lipsa de interes faţă de cetăţenii moldoveni, superioritatea deranjantă şi inabilitatea de a ajuta cu adevărat. România ar trebui să continue finanţarea de proiecte sociale şi de infrastructură, să crească societatea civilă, indiferent de dinamica situaţiei politice de la Chişinău. Cu alte cuvinte, schimbăm accentele la ce finanţăm, dar nu ne oprim.

România este, în mod natural, partenerul principal al Republicii Moldova. Trebuie să continuăm susţinerea colegilor de la Chişinău, să învăţăm din greşeli şi să ne găsim alţi aliaţi europeni în momentul în care, astfel, am promova mai bine interesele comune ale Republicii Moldova. De la Chişinău, Europa se vede şi prin România. Iar Europa trebuie să fie serioasă, dedicată şi să îşi respecte promisiunile. 

Dragoş Dinu este membru al Consiliului Director al Centrului Român de Politici Europene. Lucrează în proiecte de consultanţă şi asistenţă în Moldova, Macedonia, Kosovo şi România. 

Mai multe