Cum au visat și visează copiii zeiței Columbia
În primul rînd, ce este visul american? Născut din bogățiile naturale ale Americii și agresiva expansiunea a albilor spre Vestul sălbatic și virgin, visul american promite oricărui emigrant că poate totul, și încă. Nu contează că te-ai născut în Drumul Taberei sau la Paris, muncești și te vei pricopsi, cu doi lei în buzunar, sau nici unul.Am citit undeva că, în anii 1950 și 1960, visul de egalitarism și prosperitate era de fapt realitate, chiar dacă numai pentru bărbați. Oricum, albii și familiile din toate clasele trăiau în armonie în cartiere nou-nouțe, în care fiecare avea case proprii; căsătoriile erau stabile și heterosexuale; domnișoarele aveau mobilitate economică dacă voiau, deși multe optau să rămînă acasă și să aibă copiii. Lumea se înțelegea politic la nivel de cartier, statal și federal. Atunci exista rasism printre adulți, dar nu între copii. Cei de culoare puteau deveni mai educați decît ai lor, cu ajutorul albilor. Avînd în vedere hegemonia economică și culturală a Americii după al Doilea Război Mondial, aceste lucruri nu sînt surprinzătoare.Pentru mine, personal, visul s-a încarnat de trei ori. Prima oară a fost chiar după ce am pășit pe pămîntul american adevărat, în afara aeroportului, în prima mea noapte în Statele Unite, în vara lui 1988. Mașina s-a oprit în fața casei Popescu (nu e numele adevărat), într-o suburbie a orașului democrat Portland, din statul Oregon. Prima experiență a visului american a fost casa acestor români, venind din sectorul 6 al Bucureștiului, un uriaș cub de lemn vopsit albastru printre pini înalți în noaptea electrică americană, mirosul așchiilor de cedru împrăștiate împotriva buruienilor care îmi gîdilau nările ca ceva complet străin, luminile de pe poteci făcîndu-le cuibul să strălucească asemeni unui mausoleu. Acești români simpli, foștii noștri vecini de etaj care au început în brutalismul bucureștean, din același stup de ciment ca și noi, în Drumul Taberei, le aveau acum pe toate, trebuie să mă fi gîndit eu. Popescu se „pricopsise”, cum au făcut-o mulți români din municipiul Portland, OR, prin ideea caselor de bătrîni. Atunci era foarte profitabil, ca și acum, să ai „grijă de bătrîni”, ai căror copii din clasa de mijloc au destui bani (două mii de dolari pe lună pentru o persoană vîrstnică) să poată angaja pe altcineva să se ocupe de igienă și medicamente. Trebuie spus că clienții în vîrstă erau îngrijiți în casa proprie a familiei române, ceea ce adaugă un nice family touch și înțelegere între popoare.În anii 1980-1990 ai lui Reagan și Bush, această nouă familie româno-americană era tradițională conservatoare cu credințe protestante. Cu toate acestea, era condusă de o femeie, doamna Popescu, o soră medicală în ceaușism, politicoasă, dar dîrză, care nu s-a culcat pe o ureche că acum are „business de bătrîni” și a mai studiat încă patru-șase ani ca să obțină o diplomă americană, cu toate avantajele bănești ce rezultă din această specializare. L-am admirat și pe domnul Popescu, un tip mic cu ochi albaștri ca marea și păr bogat ca o cască, într-o veșnică bună dispoziție, neîntreruptă de ani de închisoare comunistă românească. I-am invidiat și admirat pe copiii lor, în special pe fiul care, la 14 ani, deja programa pe unul dintre primele computere personale din lume, Commodore 64. M-am uitat cu uimire la jocurile lui pe calculator, simțindu-mă ca un țăran prăfuit din Bărăgan, ieșind brusc din porumb pe autostrada civilizației americane. Al doilea vis româno-american de mare succes comercial s-a întîmplat în 2017. Nae Ionescu avea mustață à la Hulk Hogan și iubea truck-urile americane scumpe cu patru roți pe spate. Făcuse bani serioși din gresie și montarea ei la domicilii. A profitat că piața apartamentelor și caselor din Portland a crescut exponențial, mulțumită exodului californienilor care a început prin anii 1980 și, mult mai recent, al tinerilor din IT de peste tot, care caută „more bang for their buck” în real estate, precum poteci împădurite unde fac jogging sau își plimbă cîinii. Rețeta succesului american „Nae Ionescu brand“ este limpede ca cerul, cînd nu plouă în Portland: o familie unită și o leoaică în business. Precum mi-au povestit ei, soția americană a fost mereu alături de el încă de la liceu, gestionînd fața afacerii (vitrina), în timp ce el se ocupă de treburile mai grosolane: construcția în sine, gestionarea unei echipe de șase tineri faianțatori și suspectați ca fiind fumători de marijuana de către Nae, deși glumea și el cu cocaina în tinerețe. Casa lui seamănă mai mult cu un complex decît cu o singură casă, împărțită în spații de locuit cu piscină, două hale uriașe, una pentru afacerea lui și una unde-și păstrează prada, versiunea lui a visului american: SUV-ul american mare și negru, precum al lui Biden; Cadillac-ului clasic decapotabil metallicbabyblue, lung și șlefuit ca o brichetă enormă, BMW-urile și motocicletele copiilor, camioanele lor uriașe, americane, ale tatălui Nae și fiului cel mare, în vîrstă de șaișpe ani. Ultima dată cînd am fost acolo, singura fiică lua lecții de harpă în sufrageria roșu stacojiu, cu accente de mahon.A treia oară cînd visul s-a împlinit a fost cînd am acceptat că timpul meu de student la masterat în literatura rusă, culminînd cu absolvirea la Yale, a fost o tortură și un eșec, și că sînt OK cu asta, iar că devenind poștaș mi se pare mult mai fulfilling, pentru că din salariul mai bun decît al unui profesor îmi permit să-mi răsfăț familia și pe mine. Cu alte cuvinte, sper că snobul din mine a murit și a apărut umanul.Ceea ce spun cu adevărat sînt următoarele: oricine poate face ce vrea în Statele Unite și poate realiza lucruri la care nu a visat niciodată. În cazul în care nu reușești, America îți oferă posibilitatea de a încerca altceva. Nu este visul anilor 1950, dar nici nu este prea rău.
Emil Niculescu este profesor și poștaș în SUA.