Cum ar fi fost fără…
- argument -
În 1999, un Occident unit ca niciodată de atunci a decis intervenţia militară împotriva Serbiei, pentru a stopa un nou masacru etnic în Kosovo, după ce ratase această misiune în Bosnia. După trei ani de reforme haotice ale unor coaliţii de centru-dreapta fragmentate, România se orientase spre Vest, dar rămăsese în urma ţărilor pentru care era programată extinderea. Cererea NATO de sprijin a fost susţinută la limită de puţine persoane din elita politică şi a fost vehement contestată de presă – preşedintele Emil Constantinescu a plătit cu popularitatea sa. Criza din Serbia şi loialitatea României şi a Bulgariei au făcut ca negocierile de aderare să fie deschise, şi cu aceste două ţări, în decembrie acel an. A urmat apoi un ritm alert al negocierilor, conduse în cea mai mare parte de Guvernul Adrian Năstase, care a închis negocierile în alt decembrie, 2004. Schimbarea de putere care a urmat imediat a făcut ca integrarea efectivă să se producă în 2007. Dacă ne gîndim numai la cariera echivocă ulterioară a acestor doi oameni – Emil Constantinescu şi Adrian Năstase –, ne dăm seama că nimic nu era predestinat sau programat în această poveste. Sîntem, pe hartă, noi şi Bulgaria, o prelungire a blocului politic şi economic occidental între două zone care devin pe rînd instabile: Balcanii şi vecinătatea europeană imediată a Rusiei.
Dacă am fi înapoi în 1999, un scenariu de perpetuă candidatură la aderare ar fi mai probabil decît cel care chiar s-a întîmplat. Albania, Bosnia, Serbia sînt ţări candidate la aderare, dar deja vorbim despre o criză internă a UE şi despre crize naţionale în aceste ţări, care pun sub semnul întrebării extinderea propriu-zisă. În cealaltă vecinătate, Ucraina a devenit teatrul unui nou război deocamdată rece, cu mici erupţii calde, iar Moldova se chinuie brav să se integreze pe sub radar, dar fără perspectivă certă.
Sîntem la şapte ani de la momentul aderării şi avem genul de angoase banale: fonduri UE, cum ne folosim influenţa în UE, cum performează europarlamentarii noştri, ce facem cu directiva privind raportarea non-financiară, cum contribuim la uniunea bancară. Teme interesante, dar angoase de ţară aşezată, pînă la urmă. Ce am făcut cu aderarea la UE? Am discutat asta în două evenimente recente, de unde am extras idei şi contribuţii pentru această temă. Primul a fost Eurosfat – un eveniment anual organizat în Casa Republicii foste Socialiste, acum sediul Parlamentului democratic. Eurosfat a plecat ca o iniţiativă a unui grup de tineri români care lucrează la Bruxelles – strînşi în organizaţia Europuls. Unii lucrează la Parlamentul European, alţii la Consiliu, alţii predau la universităţi de acolo. Ei sînt generaţia postaderare – români care se mişcă natural în a doua capitală a României – Bruxelles. Anul acesta, Eurosfat a fost organizat împreună cu Centrul Român de Politici Europene. Al doilea eveniment a fost organizat pe 16 aprilie de către Reprezentanţa Comisiei Europene în România pentru a marca zece ani de la marea extindere. S-a vorbit despre bilanţul polonez, despre bilanţul bulgar, dar mai ales despre bilanţul României.
După ce veţi citi aceste analize şi gînduri în jurul unor angoase aşezate, vă invit să vă gîndiţi la cum ar fi dacă nu s-ar fi întîmplat. Bilanţul scenariului real trebuie pus în contrapartidă cu scenariile alternative, reale în sud-vestul şi în nord-estul României.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU
Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.
Proiectul BeEU - 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament este cofinanţat de Uniunea Europeană.