Cum apare speranța? De ce dispare?
Vă amintiți seara de 17 noiembrie 1996? Se aștepta anunțarea rezultatelor turului al doilea al alegerilor prezidențiale, cînd electoratul avea de ales (pentru a doua oară) între Ion Iliescu și Emil Constantinescu. De pe la ora 8, Piața Universității se umpluse. Ca de obicei, din 1989 încoace, acesta era locul în care bucureștenii se adunau de fiecare dată cînd simțeau nevoia să-și strige revoltele, disperările, neliniștile. Acum veniseră pentru a-și aduna speranțele.
Anunțul victoriei candidatului CDR a declanșat o explozie de bucurie: în sfîrșit, se părea că „băieții buni” ajunseseră la putere și aveau să schimbe direcția în care mergea România. Din păcate, n-a fost să fie așa. Politicienii care făcuseră o opoziție acerbă regimului Iliescu s-au dovedit prea lipsiți de experiență pentru a face față provocărilor guvernării. Cei 15.000 de specialiști au întîrziat să apară sau prestația lor a fost sub așteptări. Și, ce-i mai grav, și-au risipit energiile luptîndu-se pentru împărțirea puterii. Patru ani mai tîrziu, cel aclamat în Piață părăsea scena politică, recunoscîndu-se învins de „sistem”.
Eșecul proiectului numit CDR nu a însemnat doar revenirea la putere a „emanației revoluției”. A însemnat mai mult – pierderea speranțelor tuturor celor care doreau o ruptură reală față de regimul comunist, o țară guvernată după regulile democrației, părăsirea „lumpen-Europei”. Pînă în 1996 exista speranța că „cei buni” vor așeza lucrurile pe făgașul firesc. Anul 2000 nu a marcat doar revenirea la situația anterioară, ci anul în care românii au avut de ales între Iliescu și Vadim Tudor.
A urmat mai mult de un deceniu în care pe scena politică au avut loc nesfîrșite permutări între aceiași actori politici. Un deceniu în care cetățenii care ar fi trebuit să spere și să se bată pentru ieșirea din acest ciclu exasperant – mă refer mai ales la cei mai tineri – aveau toate motivele să abandoneze lupta. Și chiar o făceau: fie că emigrau, fie că își căutau o salvare individuală prin cariera profesională, fie că îngroșau rîndurile beneficiarilor sistemului tot mai corupt. Între clasa politică și societate se formase o crevasă din ce în ce mai adîncă.
Cu toate acestea, în 2012 a apărut o șansă de umplere a acestui gol, odată cu încercarea independentului Nicușor Dan de a cuceri Primăria Capitalei. N-a reușit (previzibil), dar a fost votat de aproape 10% din alegătorii bucureșteni, în condițiile unui embargou aproape total din partea televiziunilor, a unei legislații potrivnice și a unor fonduri de campanie minuscule. Ce a contat în acea candidatură a fost prezența, în jurul lui Dan, a unei mase compacte de tineri care au înțeles că, dacă e să se schimbe ceva, schimbarea nu poate veni decît de la ei. Sute de tineri au strîns semnături (36.000!), au lipit afișe, au organizat evenimente, au donat bani. Și, chiar dacă e un clișeu, erau tare frumoși.
A urmat o perioadă de reafirmare a activismului civic, manifestă îndeosebi în protestele față de proiectul exploatării cu cianuri de la Roșia Montană. Nu era vorba doar de o comună din Apuseni, ci despre putința cetățenilor de a decide în problemele care-i privesc. S-a spus că Roșia Montană a fost revoluția unei generații; poate că formula e inexactă, dar e cert că era manifestarea deciziei unei generații de a se implica activ în viața cetății.
Această acumulare de energii a făcut posibilă înființarea unui partid, Uniunea Salvați Bucureștiul, în care s-au strîns cei care doreau să facă politică altfel decît pînă atunci, adică pornind de la cetățean. La alegerile locale din mai 2016 nu au reușit să cîștige Primăria (candidații PNL și PMP au concurat pentru un segment comun de electorat), dar au devenit al doilea partid din Capitală.
A urmat momentul unei decizii dificile: participarea la alegerile parlamentare. USB era un partid exclusiv local, fără structuri în afara Bucureștiului; pînă la momentul depunerii listelor de candidați în întreaga țară rămăseseră mai puțin de trei luni. Pe de altă parte, neparticiparea ar fi însemnat risipirea potențialului de energie obținut prin semisuccesul de la locale și încă patru ani de politică națională dominată de alianțe rezultate din combinările de trei partide luate cîte două. S-a decis participarea, ceea ce a presupus înființarea rapidă de filiale în (aproape) toate județele. Asta a însemnat că nu a putut fi făcută o selecție riguroasă a candidaților înscriși în liste. Obiectivul principal a fost atins, noul partid (Uniunea Salvați România) a intrat în Parlament, obținînd 10% din mandate. Prețul plătit a fost pătrunderea în partid a unei mase importante de „oaste de strînsură”. Din păcate, încet, dar sigur, noii veniți au eliminat nucleul civic originar al partidului, alienînd totodată partea cea mai activă a propriului electorat.
După patru ani de opoziție acerbă (și, adeseori, inabilă), la alegerile din 2020, USR, împreună cu PLUS, partidul guvernului de tehnocrați Cioloș, și-a dublat ponderea parlamentară și, mai important, a intrat, alături de UDMR, în alianța care a format guvernul.
Acum urmează un moment decisiv, în care partidul poate confirma sau infirma speranțele cu care a fost investit de către electorat. Electoratul nu a dorit doar să-i aducă la guvernare, ci mai ales să se convingă de faptul că poate exista un alt fel de politică, deosebit de aranjamentele obscure ale cîtorva „inițiați” din vîrful organizației. Spun că este un moment decisiv, pentru că un eșec al USR-PLUS ar spulbera încă o dată speranțele electoratului. Responsabilitatea pe care o au, vrînd-nevrînd, liderii actuali ai partidului e uriașă. Dacă și acest partid va împărtăși soarta CDR, fiind „învins de sistem”, ei vor fi răspunzători pentru faptul că va urma o nouă și lungă perioadă în care cetățeanul român se va întoarce spre salvarea individuală.
Mircea Kivu este sociolog.