Cum am devenit turiști
Pentru a face o călătorie trebuie să ai timp, bani şi un motiv sau măcar o dorinţă. Indiferent de epocă, cu banii e simplu: sînt sau nu sînt. Referitor la timp, lucrurile se complică, reprezentările şi evaluările sînt într-o continuă schimbare, ideea de timp liber, de timp disponibil pentru sine, de loisir nu e atît de veche pe cît am crede. În privinţa motivelor de a pleca într-o călătorie, evantaiul posibilităţilor se deschide din ce în ce mai larg, din ce în ce mai surprinzător.
Coordonata fundamentală a modernităţii este capacitatea de a obţine productivitatea maximă, prin efortul de a sincroniza efortul unui număr cît mai mare de oameni. Odată cu mijlocul secolului al XIX-lea, timpul transformat în program începe să asigure noua şi incomparabila eficacitate de tip industrial. Ritmarea efortului la nivel de masă presupune alternarea timpului destinat muncii cu perioade de repaos, destinate refacerii. Această pauză colectivă, numită timp liber, are un caracter ambiguu: pe de-o parte, este un răgaz aşteptat, dorit, visat iar, pe de altă parte, este temut, este un timp ameninţat de vid, de plictis, un timp ce trebuie omorît.
De vreme ce trebuie omorît, timpul liber pare să fie o ameninţare, aşadar devine o problemă socială. Într-o epocă în care starea de sănătate a forţei de muncă devine un factor important în asigurarea productivităţii, acest timp sustras controlului colectiv, acest gol în care îşi pot afla culcuş tot felul de vicii trebuie să fie umplut cu activităţi recreative, care să-i refacă pe cetăţeni în vederea reluării efortului. Alain Corbin, în lucrarea L’avènement des loisirs, detaliază felul în care, odată cu revoluţia industrială, se dezvoltă şi industria divertismentului.
Turismul de masă şi voiajul iniţiatic
Între distracţiile agreate, cu potenţial educativ, călătoriile organizate dobîndesc un rol de frunte. Turismul de masă devine posibil în primul rînd datorită apariţiei trenurilor. Englezul Thomas Cook (1820-1890), un baptist preocupat de moravurile contemporanilor, are iniţiativa entuziastă de „a pune noua putere a căilor ferate şi a transportului în comun în slujba luptei împotriva alcoolismului!“. În vara anului 1841, în cadrul activităţii sale de militant pentru cauza temperanţei, el organizează primul voiaj în care 570 de persoane se înscriu contra sumei de doar 1 shilling la o călătorie cu trenul, în vagoane descoperite de clasa a treia, pentru a participa la o gală antialcoolică, urmată de un dejun la iarbă verde. Succesul este imens şi, din aproape în aproape, Thomas Cook devine întemeietorul primei mari companii de turism din lume. Cu ocazia Expoziţiei universale din 1851, ajunge celebritate naţională, el fiind cel care organizează transportul cu trenul a peste 160.000 de vizitatori care vor să vadă minunăţiile din Crystal Palace, construit în Hyde Park. Este doar începutul. Preţul modic al biletelor stimulează mobilitatea, astfel încît, datorită companiei lui Thomas Cook, deplasările îşi pierd caracterul excepţional, călătoriile cu trenul devenind una dintre obişnuinţele vieţii cotidiene din epoca victoriană. Desigur că oamenii nu au început să călătorească doar odată cu apariţia acestor „trenuri de plăcere“, este vorba doar de democratizarea unei practici de consum a spaţiului rezervat pînă atunci doar claselor privilegiate. O paranteză, apropo de plăcere: a fost o vreme în care moda voiajului de nuntă presupunea o lungă călătorie cu trenul, episodul dezvirginării petrecîndu-se în wagon-lit, în ritmul roţilor de tren. Martha Bibescu evocă oblic, prin intermediul unui personaj, astfel de momente trăite cu ochi înspăimîntaţi de foarte tinerele mirese neştiutoare ale vremii ei, care se simţeau – spune ea – ca nişte viori Stradivarius date pe mîna unor maimuţe.
Nu doar iniţierea erotică feminină e legată de ideea de voiaj. Încă din secolul al XVII-lea aristocraţia engleză instituise călătoria cunoscută sub numele de Le Grand Tour ca rit obligatoriu de trecere pentru tinerii proveniţi din familiile de seamă. La capătul adolescenţei, în momentul încheierii studiilor, tînărul însoţit de un preceptor urma să facă o lungă călătorie, de cel puţin un an, prin Europa, pentru a-şi desăvîrşi educaţia intelectuală, pentru a-şi cultiva spiritul în contact cu diversitatea climatelor sociale şi pentru a-şi rafina gustul pentru frumos, prin frecventarea operelor de artă şi a monumentelor antice. Departe de a fi pe ultimul loc, escala obligatorie la Veneţia avea drept scop educaţia sa virilă. După ce parcurgea Le Grand Tour, tînărul gentleman trebuia să se întoarcă bărbat. A, şi nu trebuia să uite să cumpere un tablou de Canaletto. (De aceea astăzi putem admira la National Gallery un număr atît de mare de tablouri semnate de acest pictor veneţian.)
Practica lungului voiaj iniţiatic menit să-l pregătească pe tînăr pentru intrarea în înalta societate s-a răspîndit în mediile aristocratice de pe Continent şi apoi şi din Lumea Nouă. Lui Thomas Cook nu putea să-i scape potenţialul acestei practici bine consolidate şi, beneficiind de evoluţia transporturilor, organizează Cook’s Tour, în care diversifică traseele, contribuind la răspîndirea acestui obicei în clasa de mijloc. Astăzi, Cook’s Tour a devenit substantiv comun şi are înţelesul de ghid, de îndreptar. Un avatar recent e folosirea expresiei în cartea lui Anthony Bourdain (pe care îl ştim de pe Travel Channel) cu titlul A Cook’s Tour: Global Adventures in Extreme Cuisines. In Search of the Perfect Meal. Tot lui Thomas Cook i se datorează şi sporirea considerabilă a confortului de călătorie, pentru că el e cel care a inventat atît vagonul de dormit, cît şi vagonul-restaurant. În acest fel, distanţe din ce în ce mai mari puteau fi parcurse uşor şi plăcut, spre deosebire de greutăţile şi inconvenientele călătoriilor de odinioară.
Pelerinajul creştin şi nomadismul de vacanţă
Nu întîmplător cuvîntul englezesc pentru călătorie travel vine de la travaille, care în franceză înseamnă muncă, trudă, chin. Istoricii spun că în Evul Mediu călătoria era percepută mai degrabă negativ, mobilitatea nu devenise încă o valoare, plecările fiind considerate adevărate dezrădăcinări, rupturi, însoţite de primejdii şi obstacole de tot felul, ca să nu mai amintim de lentoarea şi de costul deplasărilor. Cei care călătoreau totuşi: comedianţii ambulanţi, micii negustori, predicatorii, cerşetorii treceau drept marginali ţinuţi la distanţă. Călătoria avea totuşi un versant pozitiv în acea epocă, dacă era vorba de un pelerinaj, dacă cel care se expunea pericolelor drumului şi mefienţei celorlalţi o făcea în numele unui parcurs al sfinţeniei, în numele credinţei şi al sacrificiului de sine.
La reabilitarea ideii de călătorie un rol important a fost jucat de ordinele misionare, dominicanii şi franciscanii, prestigiul ei fiind consolidat odată cu expansiunea comercială, politică şi militară a Creştinătăţii apusene. Călătoriile au rămas însă multă vreme evenimente excepţionale, adevărate provocări, grevate în primul rînd de durata îndelungată. De exemplu, Jacques Le Goff atrage atenţia că pe la mijlocul secolului al XV-lea unui negustor veneţian îi lua doi ani pentru a încheia ciclul complet al unei afaceri. Astăzi, cînd spaţiul a fost domesticit, tranzacţiile sînt aproape instantanee, distanţele sînt abolite şi călătoriile au pierdut haloul greu de risc. Să ne amintim că prin secolul al XVI-lea şansele unui călător european de a se întoarce din Extremul Orient nu erau mai mari de 30%.
Pentru generaţiile postbelice, nu doar călătoriile de afaceri, ci şi cele în scop turistic s-au banalizat. Chiar dacă concediile plătite au apărut încă în anii ’30, abia după cel de-Al Doilea Război s-a constituit nomadismul de vacanţă, plaja la mare şi sejurul la munte ca acţiuni de masă, ambele derivate din acelelaşi practici igieniste de secol XIX ce recomandau schimbarea de aer, de peisaj, curele balneare, apele minerale, sportul şi vilegiatura, ca momente privilegiate de a reînnoi contactul cu natura, cu viaţa sănătoasă de la ţară, după un an de muncă în oraşul alienant.
Turismul de catastrofă
În ultima vreme, turismul a devenit o industrie imensă cu nenumărate nişe, cu posibilităţi de a satisface ultimele capricii şi cele mai neverosimile aspiraţii. Mai mult decît oricînd, astăzi nu pachetul de servicii oferit contează, ci visul propus. Nu peisajele fabuloase, nici monumentele incomparabile sînt cele care atrag, ci confortul emoţional obţinut de consumul acestor călătorii percepute ca bunuri de prestigiu. Dar şi asta s-a tocit, toată lumea rîde acum de pozele Yola şi Yoşi, care mai ieri atestau triumfal trecerea prin diverse Arcadii, din ce în ce mai infrecventabile din cauza aglomeraţiei. Umblaţii prin lume se ruşinează de instantaneele de tipul „io la Paris“, „io şi Monalisa“, căutînd alte senzaţii.
Turismul extrem, numit şi de impact, propune vizitarea unor destinaţii precum reactorul de la Cernobîl şi contemplarea urmelor dezastrului nuclear sau deplasarea în fostele teatre de război din Irak pentru a trăi, fie şi decalat, frisonul războiului. În Rusia se caută vestigiile comunismului, în Lituania se doarme în fostele puşcării staliniste. Pe lîngă turismul de catastrofă şi turismul de război, mai interesează şi turismul spaţial ca fiţă cosmică, iată, există dorinţa de a repeta scena deja mitizată a micului pas făcut de Armstrong.
Cu toţii uităm că cel mai ciudat lucru în cea mai ciudată destinaţie posibilă este chiar cel care vizitează.
Lucia Terzea-Ofrim este lector universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, unde predă cursuri de antropologie culturală.
Foto: M. Chivu