Cum am devenit inginer

30 decembrie 2014   Tema săptămînii

Ingineria este o meserie pentru care te naşti, nu te faci. Dacă ai chemare. Printr-un spirit practic şi abilităţi la matematică, poţi deveni un inginer bun, cu realizări şi satisfacţii, dacă nu, unul mediocru şi nesatisfăcut profesional.

La mine nu numai că nu s-a potrivit varianta cu nerealizarea, dar a fost, dintru început, o alegere nefericită, greşită. În vremurile comuniste, facultăţile de ingineri lucrau la normă, pe bandă rulantă. Patria socialistă avea nevoie de ingineri ca stomacul de hrană. Se construia masiv, tot la normă şi la indicaţii, iar meseria era necesară pe toate şantierele, în „fabrici şi uzine“. Se cîştiga bine, unii „confraţi“ – peste medie, iar tagma inginerească era bine văzută la toate nivelurile. Aşa că biata maică-mea (că eu în liceu nu prea dădeam dovadă de vreo înclinaţie deosebită, poate doar în partea literară, dar pe atunci nu era de bine să devii un profesoraş de provincie), după ce am declinat rugămintea ei de a deveni doctor, mi-a sugerat să dau la Politehnică, pentru că inginerii cîştigă bine, sînt bine văzuţi, chestii de-astea. Eu cu matematica nu prea stăteam strălucit, poate şi din cauza unei ciumăfăi de profesoare care ne stresa cu avîntul ei geometric, algebric şi trigonometric, şi băgase spaima în unii ca mine, mai slabi la capitolul împins de la spate. Cînd s-a dus mama la o şedinţă cu părinţii şi a întrebat-o la ce aş dori să dau, auzind cuvîntul magic Politehnică, a replicat pe dată vehement: „Nu, nu acolo, nu e de aşa ceva!“ Auzind eu asta, m-am înverşunat şi mi-am zis c-o să-i arăt eu. Pe vremea aia (poate şi acum, dar mai puţin) era moda meditatorilor dacă voiai să intri undeva la vreo facultate. Aşa că mi-am luat meditator (profesor universitar la facultatea de matematică) şi m-am pus pe învăţat. Aşa de bine am făcut asta, încît am intrat la Politehnică în primii 60 din cei 120 care dăduseră în acel an la Termoenergetică. Îmi amintesc că la teza de matematică am luat chiar 10.

Şi aşa a început calvarul. Mă închipuiam foarte bun, mi-o luasem în cap că fac Politehnica praf, neluînd în seamă faptul că, în ansamblu, eram cam nepractic şi total atehnic. De fapt, caracterizarea asta am primit-o direct, în anul I, de la profesorul de desen, care, în urma unei execuţii total defectuoase a unei secţiuni printr-un robinet, m-a întrebat abrupt: „Ce cauţi dumneata la Politehnică, nu ştiai că eşti atehnic?“ Ei şi... am continuat eu să mă mint, şi ce dacă?

Aşa de bine am învăţat în primul semestru că, din cele cinci examene din iarnă, nu am reuşit să iau nici unul. Atunci ar fi fost o ocazie să renunţ, stăteam frumos pînă în vară, nu mă luau în armată (un an şi patru luni erau atunci un dezastru pentru personalitatea oricui) că eram acoperit de „studiile“ la termoenergetică. Dar nu. Arţăgoşenia lui Mr. Hyde din mine nu-mi dădea pace: cum să renunţ, cum să mă las bătut? Aşa că am continuat drumul prost ales. M-am învîrtoşat, şi în vară am recuperat, pentru ca în final să iau, în toamnă, toate cele 12 examene ale anului I, depăşind mulţi colegi care au picat, rămînînd să repete anul din cauza cuiului primului an, analiza matematică. Iată, mi-am zis din nou, sînt bun, voi fi un vajnic inginer. Anii următori au fost mai „lini“, fără sincope şi restanţe, dar şi destul de distractivi.

De pildă, aveam în anul II un prof de tehnologia materialelor pe care generaţiile de dinaintea mea îl porecliseră Tîmpel, pentru că într-adevăr era cam tîmpit („Trasăm un ax şi pentru a fi mai concişi îl vom nota ax“ şi altele de genul ăsta), dar era şi o fiară la examene. Avea un carneţel în care, în cursul anului, îşi nota numele studenţilor pe care el îi considera indisciplinaţi: dumneata, dumneata de acolo, cu ochelari, care rîzi sarcastic şi cu mîinile pe burtă, numele, grupa, anul, iar la examen îţi spunea din start să ieşi, că n-ai nici o şansă. Nu mai zic că se ridicau în picioare din zona de turbulenţă vreo cinci-şase ochelarişti şi se isca o veselie generalizată greu de stăpînit. Mai erau şi alte porecle drăguţe: papa Grecu la turbine, Căzănel la cazane şi un prof de matematici speciale care venea pilit la cursuri. Odată, într-o iarnă, s-a oprit din explicaţii şi s-a rezemat în cretă la tablă ca să-şi păstreze echilibrul, s-a întors către noi exclamînd: „Ia uite ce frumos ninge afară. Măi băieţi, e păcat, astăzi nu mai facem curs!“ A fost şi veselie, dar şi toceală, practici prin ţară pe la obiective etc. Fapt este că am terminat facultatea şi am devenit ceea ce dorisem, un inginer. Mediocru.

Mediocritatea mea încă nu era dovedită, dar nu era nici un dezastru. Pluteam şi eu în autosuficienţa sistemului, unde aveau loc, fără dubiu, o grămadă de rataţi. Ce, fabricile de ingineri scoteau doar valori precum Anghel Saligny sau Coandă? Cohorta de ingineri pe bandă mînca liniştită banii lui Ceauşescu, conform principiului „noi ne facem că lucrăm iar ei se fac că ne plătesc.“ Repartiţia guvernamentală (ăsta era punctul forte al regimulu: nimeni nu rămînea pe dinafară, toţi aveau asigurat un serviciu, şi, evident, chiar şi cel mai idiot inginer) am avut-o la uzina Electroputere de la Craiova, dar nu voiam defel să plec din Bucureşti. M-am opus, mi-am pus nişte pile la minister şi, după şase luni de aşteptare, am „aterizat“ ca mare specialist în cazane de apă fierbinte la uzina Acumulatorul Bucureşti, acolo unde aveau o astfel de instalaţie, dar care nu producea nimic (ca multe altele în patria noastră). Eu trebuia să o fac să meargă, eu eram marele termoenergetician de care aveau nevoie. Mi-au pus în faţă un maldăr de documentaţii: na, descurcă-te, minunatule specialist! Aşa de bine m-am descurcat că am reuşit să mă fofilez şi să-i fentez „aranjîndu-mi“ plecarea în stagiul militar (cel scurt, de şase luni, de după facultate) exact în toamnă, cînd trebuia să pun în funcţiune cazanul. Între timp, am fost restructurat (adică dat afară), deşi, legal nu aveau voie. I-am dat în judecată ulterior, după trei luni de stat pe bară, am cîştigat şi mi-am luat şi salariile cuvenite. Au urmat o serie de „locuri de muncă“ în care mi-am dovedit „competenţa“ şi unde nu aşteptam decît sfîrşitul zilelor de „muncă“ şi concediile. Între timp, am făcut o reparaţie: am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română cu nota 10 la examenul de diplomă (mi-l amintesc pe marele profesor Ovid Crohmălniceanu, care, pus în faţa unei lucrări de diplomă unde „se făcea vorbire“ despre opera postumă a lui Vasile Voiculescu, mi-a acordat cu toată însufleţirea un 10 cu comentariul: e lăudabil că un inginer a ajuns aici!). În final, am dat ingineria mea pe funcţia de redactor la Editura Tehnică, o meserie care mi se potrivea ca o mănuşă.

Trăim alte timpuri. În final, am ajuns un pensionar debusolat de vremuri şi de regimuri. De ingineria mea s-a ales praful şi pulberea. Cînd mă întreabă cineva ce am fost, răspund redactor de carte, făcînd astfel uitată „o carieră“ agasant de ternă. 

Foto: wikimedia commons

Mai multe