Cum alegem?

Prima imagine care mi-a apărut de îndată ce am început să mă gîndesc la tema articolului:

Abia aşteptam să-mi iau fiul de la grădinţă după prima sa zi petrecută acolo şi să aflu cum s-a simţit, ce a făcut. Odată intrată în curte, am dat cu ochii de o scenă incredibilă pentru mine. Un băieţel încerca să-i ia jucăria. Pentru că, fireşte, el nu dorea cîtuşi de puţin să renunţe la maşinuţă, puştiul începuse să-l lovească, iar fiu-meu îl ţinea la distanţă cu o mînă înfiptă în pieptul lui, în vreme ce în cealaltă strîngea straşnic jucăria cu pricina. Cînd am ajuns eu, se uita cum celălalt copil dădea pumni... în aer.

Deşi scena s-a petrecut cu destul de mulţi ani în urmă, mi-o amintesc şi azi foarte exact. M-a impresionat atunci soluţia ingenioasă prin care un copil de 3 ani a reuşit, simultan, să-şi păstreze obiectul dorit, să se apere şi să nu răspundă cu agresivitate la loviturile celuilalt. Reacţia lui a fost una spontană, dar reflecta nu mai puţin o alegere personală (ar fi putut la fel de bine să cedeze jucăria ori să se lupte pentru ea sau doar să plîngă pentru că alt copil a revendicat-o).

Odată cu atributul „personal/individual“ alături, orice termen dobîndeşte în mod pregnant şi inevitabil marca subiectivităţii. Sintagma „libertate personală“ îmi pare imposibil de descris în termeni general valabili. Deoarece e vorba, în cele din urmă, despre opţiuni particulare ale fiecăruia dintre noi. Opţiuni pe care le facem în funcţie de un anume context irepetabil, în funcţie de ceea ce sîntem la un anume moment, în mod irepetabil.

Pentru un copil mic care abia a învăţat să meargă, libertatea constă în a se mişca non-stop, în a explora spaţiul înconjurător şi a experimenta ce poate să facă pe măsură ce stăpîneşte din ce în ce mai bine abilităţile motrice proaspăt dezvoltate. Pentru un adolescent, libertatea se manifestă prin negarea în diferite grade a autorităţii părinteşti, prin exprimarea unei opoziţii faţă de ceea ce înseamnă sistem, prin revolta faţă de tot ceea ce este perceput ca fixînd limite. Enumerarea poate continua, cu menţiunea că, pe măsură ce înaintăm în vîrstă, aspectele libertăţii devin din ce în ce mai nuanţate şi din ce în ce mai... personale. Uneori.

N-am nicidecum pretenţia că ştiu ce reprezintă libertatea personală pentru alţi oameni, însă pentru mine este, în primul rînd, o stare care începe să-şi facă loc în viaţa mea cînd nu trăiesc orbeşte ori rutinat. Cînd am o opinie personală şi o exprim. Cînd îndrăznesc să fac sau să spun ceea ce simt ori cred. Cînd am curajul să spun „nu“ unei cereri care nu mi se potriveşte sau căreia nu-i pot face faţă. Cu alte cuvinte, cînd nu mai trăiesc fragmentat pe diferite paliere ce par să nu aibă legătură unele cu altele, cînd trăiesc în prezent, pas cu pas, fără să-mi imaginez că „acum“ e doar o pregătire sau repetiţie pentru ceva ce va urma în viitor. Fiindcă uneori pare că „a trăi cu adevărat este un fapt ce aparţine viitorului – după ce terminăm facultatea, după ce ne căsătorim, după ce cresc copiii sau, pentru unii, după ce încheiem terapia“ (Erving & Miriam Polster – Gestalt Therapy Integrated).

În schimb, nu sînt liberă absolut deloc atunci cînd copilul meu îmi spune, de exemplu, „Nu mai vreau să merg la cursul de arte marţiale“, iar eu mă pomenesc răspunzînd stupid – „Dar e foarte important să faci mişcare pentru că...“ şi înşir (mecanic) sumedenie de motive şi argumente. De ce nu sînt liberă în acel moment? Pur şi simplu pentru că, nefiind atentă la el, articulez un răspuns al cărui pattern este pre-înregistrat. Un pattern pe care eu însămi l-am auzit în propria copilărie de atîtea ori, încît mi s-a întipărit, şi acum îl livrez în mod aproape identic, cînd sînt prea obosită ori cu mintea brambura. Cînd lipsesc, adică, din relaţia cu copilul meu, lipsesc din viaţa mea care se petrece chiar atunci. Şi astfel, în loc să fiu curioasă ce anume îi displace, în loc să stau în mod real de vorbă cu el şi astfel să-l tratez ca pe o persoană care merită atenţie şi credit, îl expediez cu o atitudine artificială şi superioară: „Ştiu eu ce e mai bine pentru tine“. Partea cea mai proastă într-o asemenea situaţie este că, de fapt, îi transmit o atitudine despre cum să nu fie liber. Eu însămi nefiind cîtuşi de puţin liberă în acel moment. Apoi, pentru că nu-l ajut să înveţe să se exprime. Cînd eu însămi eram copil şi spuneam „nu vreau“ sau „nu-mi place“, nu ştiam prea clar de ce. „Nu vreau/nu-mi place“ era un fapt şi atît. Îmi imaginez acum că mi-aş fi dorit ca adultul din faţa mea să aibă răbdare, să vorbească cu mine, să mă ajute să găsesc cuvintele care mie îmi lipseau spre a dezvolta treptat acele propoziţii simple într-unele mai complexe. Şi, astfel, să aflu ce-mi doresc dincolo de ce nu-mi doresc. În cele din urmă, libertatea personală se construieşte. Se construieşte în relaţie şi prin relaţii. Mai întîi cu părinţii noştri, cu educatorii şi profesorii, apoi cu alte şi alte persoane pe care le întîlnim de-a lungul vieţii.
 
În concluzie, cred că ceea ce-mi spunea fiul meu prin „nu mai vreau să merg la arte marţiale“ nu se referea doar la activitatea în sine; mesajul lui (pe care încă nu-l poate pune în cuvinte, nefiind, deocamdată, clar nici pentru el) însemna „Am crescut şi vreau să aleg pentru mine“. 

Miruna Ţecheră este psihoterapeut şi lucrează în practica privată. 

Foto: L. Muntean