Cultura ştiinţifică, între oximoron şi limba de lemn

21 aprilie 2008   Tema săptămînii

Există sloganuri care au rezistat tuturor regimurilor politice, dar care au rămas în stadiul de slogan, adică departe de realitate. Unul dintre acestea este "promovarea interdisciplinarităţii", cu referire la învăţămînt şi la cercetare. Acest slogan se află înscris în toate programele de învăţămînt, de prin 1950 pînă azi. Figura şi în programul PCR, figurează şi în toate programele ulterioare anului 1989, bănuiesc că e la loc de frunte şi în cele europene. Luaţi însă manualele şcolare şi veţi constata că între cele de discipline diferite comunicarea este aproape inexistentă. În mass-media revine periodic, de asemenea de pe vremea anilor ’50 ai secolului trecut, nevoia de a aminti că ştiinţa este şi ea cultură şi că este nedrept să fie neglijată de presa culturală, fie ea cea tipărită, cea televizată sau cea din programele de radio. Fenomenul seamănă întrucîtva cu 8 martie - Ziua Femeii, cînd se amintesc statistici privind locul marginal pe care femeia, în mod nedrept, îl ocupă în diferite domenii. Pentru corectitudine, trebuie precizat că această problemă nu este numai a României. Mergînd pe firul istoriei, vom constata că a existat un proces extins pe mai multe secole, în care, de la cultura predominant sincretică a Antichităţii şi a Renaşterii, s-a trecut treptat la o atomizare a cunoaşterii - marcată, la începutul secolului al XIX-lea, de separarea ştiinţei de filozofie, urmată de proliferarea unor discipline din ce în ce mai înguste -, care a atins apogeul în secolul trecut. S-a mai întîmplat ceva. Ştiinţa s-a depărtat de public. Nu a făcut-o din dispreţ faţă de acesta, ci din raţiuni care ţin de dezvoltarea internă a ei. Limbajul ştiinţific s-a diferenţiat tot mai mult de limbajul comun. Mai mult, a devenit tot mai dificilă explicarea rezultatelor sale pe înţelesul publicului. Tot mai multe dintre aceste rezultate contrazic intuiţia comună, fapt care, şi el, derutează. De la situaţia din secolul al XIX-lea, cînd un savant ca Pasteur era recunoscut drept un binefăcător al omenirii, s-a ajuns la situaţia frecventă în care medicina universitară are un credit mai mic în ochii publicului, decît medicinile alternative ale unor şarlatani. A mai contat şi faptul că unele utilizări ale ştiinţei (energia atomică, de exemplu) au venit în conflict cu interesul celor mulţi. Acum, manipulările genetice creează şi ele dubii asupra credibilităţii ştiinţei. O confuzie gravă între valoarea ştiinţei ca manifestare superioară a spiritualităţii umane şi posibila ei folosire defectuoasă face ravagii. Bine, s-ar putea spune, dar şcoala ce face? Nu iniţiază noile generaţii în tainele cunoaşterii? Ajungem astfel la rădăcina răului. Pe de o parte, şcoala rămîne mult în urmă faţă de stadiul atins de cunoaştere; pe de altă parte, din comoditate şi din considerente practice, reţine din diferitele discipline partea descriptivă, operaţională, care se poate relativ uşor sistematiza şi evalua, dar acest lucru se face cu preţul sacrificării ideilor şi problemelor care constituie viaţa autentică a diferitelor discipline. Se ajunge astfel la despărţirea ştiinţei de factorul uman, iar disciplinele care în mod explicit se referă la om par a avea un monopol asupra umanului. Terenul devine pregătit pentru a se promova dualitatea ştiinţă/umanism sau opoziţia ştiinţe exacte/ştiinţe socio-umane, deturnîndu-se astfel atenţia de la sensul real al evoluţiei actuale a culturii, spre un metabolism tot mai pronunţat al unor domenii care, pînă mai ieri, păreau a se afla într-un conflict ireductibil. Mai rămîne să se acrediteze drept condiţie obligatorie a culturii prezenţa interesului pentru om, pentru ca ştiinţa să fie practic eliminată din cultură; în această perspectivă, locul ştiinţei este numai alături de tehnologie, funcţia utilitară capătă un rol predominant în ştiinţă, iar factorii de putere şi întreaga birocraţie culturală insistă ca ştiinţa să fie apreciată după rezultatele imediate pe care le obţine. Să nu ne mirăm că, în acest fel, ştiinţa este redusă la funcţia de unealtă. Dar sînt uneltele cultură? Sugerarea unui răspuns negativ la această întrebare conduce imediat la afişarea cu emfază a unui pretins conflict între Internet şi cultură, dependenţa de Internet fiind asimilată cu dependenţa de droguri. O adevărată culme a realizărilor inteligenţei umane, Internetul, este astfel aruncată în derizoriu. Dacă părinţii şi şcoala şi-ar face datoria, reuşind să educe la copii bucuria cunoaşterii şi capacitatea de comunicare, spiritul interogativ şi critic, acceptarea efortului, cu oferta unei recompense de natură ludică, atunci alta ar fi atitudinea care s-ar forma faţă de ştiinţă. Este însă, din păcate, greu de acceptat că forţa educaţională şi culturală a ştiinţei, forţa ei artistică vin în primul rînd din gratuitatea şi din libertatea ei. Multiple sînt, în mass-media, manifestările opuse dezvoltării interesului pentru cultura ştiinţifică. Sub pretextul cultivării tradiţiilor, se acordă o atenţie exagerată diferitelor superstiţii, unele dintre acestea de-a dreptul penibile. Zodiacul şi vrăjitoria proliferează, luînd uneori chip de cultură. Greşit se crede că prestigiul religiei poate creşte prin denigrarea ştiinţei, prin desfigurarea portretului de înaltă complexitate al acesteia. Spiritualitatea religiei are autenticitatea ei; nu pledăm pentru ea, negînd spiritualitatea ştiinţei. Fiecare dintre ele creşte într-o relaţie sinergetică faţă de cealaltă. Greşit se crede că educaţia literară cîştigă prin ponegrirea ştiinţei; nu cîştigă nimic literatura prin limitarea artificială a razei de acţiune a ştiinţei. De exemplu, un critic literar a pretins că literatura este singurul domeniu în care o operă nu există decît dacă are valoare. O afirmaţie de acest fel presupune cunoaşterea deplină a tuturor celorlalte domenii, inclusiv a domeniului ştiinţei. În orice caz, nu în această direcţie vom găsi diferenţa specifică dintre literatură şi ştiinţă. Dar cînd oare vor ajunge aceste lucruri măcar la înţelegerea publicului instruit? Deocamdată, ne aflăm departe de acest stadiu.

Mai multe