Cultura ştiinţifică?

Ce să fie această formulare - un truism, un pleonasm, o tautologie, o lapalisadă? Sau poate, cine ştie, o fi un oximoron, cu o penetrantă intenţie satirică? V-au enervat suficient aceste întrebări pentru a vă determina să vă duceţi pînă la bibliotecă cu intenţia de a consulta un dicţionar, de preferinţă DEX? Dacă este aşa, aţi reuşit să înţelegeţi care este secretul utilizării mijloacelor de comunicare în masă, în procesul educării publicului - declanşarea curiozităţii. Există şi o cultură neştiinţifică? Este posibilă separarea culturii "generale" de informaţia ştiinţifică? Improbabil. Evident, şi în acest domeniu lucrurile au evoluat. În urmă cu vreo trei decenii, emisiunile de ştiinţă ocupau un loc important în politica de programe a televiziunilor. În Anglia, BBC-ul se putea lăuda cu Horizon, Belgia - cu Elementar, dragă Einstein, Suedia - cu Lumea cunoaşterii, unde au fost difuzate în premieră cîteva dintre tulburătoarele documentare semnate de Lennart Nilsson. Franţa avea Eureka, Italia îi lansase pe De Lucca şi Pavoni. În Statele Unite mai exista o reţea de televiziune educativă, PBS, a cărei navă-amiral este staţia WGBH din Boston, Mass., cu faimoasa emisiune Nova. Intenţia declarată era educarea publicului, cotele de audienţă erau satisfăcătoare. În fiecare an se organizau cîteva festivaluri ale audio-vizualului ştiinţific şi tehnologic, cel mai important fiind cel de la Paris, de la care nu lipseau nici ţările din "lagărul" socialist. URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România îşi prezentau propriile producţii, fără nici un fel de complexe legate de relativa modestie a mijloacelor disponibile. Detaliu minor - televiziunea din România anilor ’70 ai secolului trecut producea cîte cinci, şase ore de emisiuni de ştiinţă popularizată, săptămînal, ceva mai mult decît majoritatea televiziunilor din vestul Europei. Să nu uităm însă că pe lîngă funcţia lor pur educativă, emisiunile cu pricina jucau şi rolul ciudat de înlocuitor de divertisment, de fereastră deschisă spre restul lumii. Pînă şi omniprezenta cenzură era parcă ceva mai blîndă cu ştiinţa popularizată, scăpînd "şopîrle" de toate dimensiunile, spre marea bucurie a telespectatorilor. Se bucurau de un real succes la public emisiunile pe care azi le-am putea defini, în anglo-româna la modă, drept talk-show, dar şi documentarele originale sau de montaj, fără a mai pomeni emisiunile pe teme medicale care atingeau cote de audienţă greu de imaginat. Să nu uităm că lipsea concurenţa. Un loc aparte l-au ocupat serialele pe teme ştiinţifice. Printre ele, Ascensiunea omului al lui Bronowski, Cosmos, semnat de Carl Sagan şi mai ales Conexiuni, realizat de James Burke. Acesta din urmă, de un umor care condimenta copios masiva informaţie ştiinţifică, dar şi istorică, a documentarelor sale, stîrnea senzaţie la Moscova în 1975, în timpul misiunii comune Soyuz-Apollo. La informarea zilnică de la centrul de presă, se prezenta pe scurt: "James Burke, BBC, Londra" şi întreba mereu acelaşi lucru - de ce se întîlnesc nava sovietică şi cea americană deasupra teritoriului Republicii Federale Germania. Nu a primit niciodată un răspuns, care ar fi fost oricum înecat de hohotele de rîs ale participanţilor. Nu ştiu dacă întrebarea mai amuză pe cineva în ziua de astăzi, cei tineri probabil că nici nu o înţeleg sau nu sînt dispuşi să o ia în serios. Încă un semn al schimbărilor. Reţelele de televiziune prin cablu sau prin satelit oferă o bogăţie de canale cu teme geografice, zoologice, antropologice şi/sau tehnologice, ceea ce îi face pe directorii de programe să nu mai dea mare atenţie emisiunilor educative ale televiziunilor "generaliste". Şi aici rolul divertismentului este în creştere, dovadă emisiunile pe teme medicale, combinate cu tot felul de concursuri de scădere în greutate. Multă lume ar putea să creadă că, de fapt, nici nu prea mai este nevoie de emisiuni de popularizare a ştiinţei. La urma urmei, accesul practic instantaneu la orice fel de informaţie, inclusiv la cea ştiinţifică, cu ajutorul Internetului, pare să justifice absenţa emisiunilor pomenite. Sînt suficiente - susţin unii specialişti - crîmpeiele de ştiinţă din emisiunile de actualităţi şi ce se vede pe canalele specializate. Alţi experţi susţin însă că lipsa unor "educatori" TV de anvergură - cum au fost Sagan sau Bronowski, Arthur Clarke şi Isaac Asimov, Igor Akimushin ori Piotr Kapitsa, - încetineşte sau chiar împiedică apariţia şi dezvoltarea interesului pentru ştiinţă. Şi asta mai ales atunci cînd este vorba de cei tineri, dornici, conştient sau nu, de modele demne de urmat. Schimbările de "stil" sînt evidente în toate domeniile. Un exemplu mai la îndemînă - comentariul sportiv. Acum treizeci de ani - să spunem - cel sau cei care asigura/u comentariul tradiţionalei competiţii de canotaj Oxford-Cambridge încerca/u să nu rateze explicaţiile legate de peisaj. Ni se vorbea despre depozitul de mobilă al magazinului Harrod’s, palatul de dans Hammersmith sau despre casa în care a locuit poetul Algernon Swinburne. Anul acesta, telespectatorii au fost inundaţi cu statistici, presupuneri pe tema relaţiei dintre greutatea echipajului şi şansele de victorie, detalii privind curenţii şi efectele mareelor. Despre poeţi, nici un cuvînt. Dispariţia totală sau parţială a educaţiei ştiinţifice de pe ecranele de televiziune şi, din păcate, şi din programele de radio nu a împiedicat însă afirmarea unei noi generaţii de popularizatori, autorii de cărţi cu subiecte cît se poate de exotice. Printre ei, două nume remarcabile - Simon Singh şi Marius Livio. Primul a scris o Carte a codurilor, o istorie a criptografiei, mult mai interesantă decît nenumăratele subproduse care poartă pe copertă cuvîntul "cod". A urmat un volum despre unul dintre marile mistere ale matematicii - teorema lui Fermat - ceva mai dificil, dar foarte bine primit de critică şi de cititori. Nu de mult, Singh şi-a îmbogăţit palmaresul cu o lucrare pe tema originii Universului - Big Bang, un nou succes. Livio, de origine română, a reuşit să facă din povestea secţiunii de aur şi a misteriosului număr phi (a nu se confunda cu ruda lui săracă pi, cel care începe cu 3,14 şi continuă la infinit) o incursiune fascinantă în artă, biologie şi, desigur, matematică. Dacă au succes cărţile de popularizare pe teme de matematică, ştiinţa care i-a îngrozit pe mulţi dintre noi pe vremea şcolii, înseamnă că mai există şanse de supravieţuire a educaţiei ştiinţifice. Asociată, orice am face, cu atotcuprinzătoarea cultură.