Cultură şi locuire sau cultura locuirii

11 noiembrie 2015   Tema săptămînii

Ultimele zece luni au fost o premieră pentru multe oraşe din România: s-au făcut politici locale în domeniul culturii. Competiţia pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021 a fost un test. Administratorii oraşelor candidate au fost puşi în situaţia – unii, pentru prima dată – să conceapă strategii culturale pe termen lung.

A fost surprinzător pentru mulţi să constate că argumentele în favoarea oraşelor candidate nu sînt legate de dimensiunea oraşului, că nu există indicatori cantitativi sau vreun model de programare pentru anul în care ar fi să fie Capitală Europeană a Culturii, că nu este suficient să se laude cu activităţi culturale existente sau cu un patrimoniu construit, ci că trebuie imaginat un program specific acelui oraş, care să fie strîns legat de viziunea de dezvoltare în viitor a acelui oraş, o viziune împărtăşită de cît mai mulţi locuitori. Tocmai unicitatea fiecărei localităţi este de explorat şi de demonstrat. Deşi statutul de Capitală Culturală atrage turiştii, miza Uniunii Europene nu este turismul, ci promovarea cetăţeniei active, implicarea locuitorilor în viaţa oraşului, în producţia şi consumul de cultură, în sens larg.

Am constatat că, în plan local, nu ştim ce vor şi ce fac cetăţenii sau operatorii culturali din sectorul asociativ, sau firmele private care se ambiţionează să existe în sectorul cultural. Pentru a fundamenta totuşi propuneri pentru dosarul de candidatură, au fost demarate cartografieri ale spaţiilor unde au loc evenimente culturale, ale locurilor unde se în­tîlnesc cetăţenii oraşului să producă şi să consume cultură. Au fost realizate interviuri, chestionare, au fost organizate focus-grupuri, mese rotunde, conferinţe.

Nici problemele şi provocările la care trebuie să facă faţă instituţiile publice de cultură nu sînt cunoscute în detaliu. Sigur că există rapoarte şi proceduri de raportare, planuri şi proceduri de planificare pentru instituţiile de cultură din sectorul public, dar nu cred că a existat pînă acum un cadru în care cele trei sectoare ale societăţii să fi lucrat împreună pentru politici culturale locale. Una din întrebările mari care derivă din încercarea de a clarifica unicitatea oraşului, oferta sa către propriii săi cetăţeni, către restul ţării, către Europa şi către lumea largă, este cea legată de calitatea locuirii. Lucrările numeroase existente pe tematica locuirii ne arată că trebuie luată în consideraţie, bineînţeles, locuinţa (cadru construit – imobilul, dar şi vecinătatea). O vastă literatură şi multiple cercetări pun însă accent pe ceea ce presupune locuirea ca trăire umană, ca practici de apropriere şi de gestiune a spaţiului, ca suport al calităţii vieţii. Cuvîntul locuire înseamnă deci şi locuinţă, dar şi faptul de a locui. D. Harvey a realizat o listă cu posibilităţile de a interpreta locuinţa prin prisma satisfacerii unor trepte ale necesităţilor umane (Society, The City and the Space – Economy of Urbanism). Astfel, locuinţa este în primul rînd adăpost, în al doilea rînd este un spaţiu folosit în intimitatea familiei (folosinţă exclusivă a proprietarului sau a chiriaşului), dar este şi poziţionare în spaţiu în relaţie cu alte spaţii ce pot avea diverse funcţiuni (accesibilitate şi proximitate pentru locuri de muncă, oportunităţi de comerţ, servicii sociale – şcoli, spitale, facilităţi de recreaţie, familie şi prieteni, dar şi proximitate faţă de surse de poluare, zone de congestii de trafic, surse ale crimei, incendii, zgomot, persoane dezagreabile). Raportarea la zona în care este amplasată locuinţa înseamnă apoi referinţe la un anumit statut, la un anume cadru fizic, la o adresă care indică statutul social. Abordarea geografică a locuirii înseamnă relaţionarea cu alte zone ale oraşului, raportarea la reţeaua de transport etc.

Politicile publice din sectorul locuirii au legături foarte strînse cu multiple alte sectoare ale societăţii. În România, timp de aproximativ 15 ani după 1990, datorită dificultăţilor economice inerente tranziţiei, dar şi pentru că eforturile necesare aderării la Uniunea Europeană nu au cuprins cerinţe exprese privind calitatea locuirii şi a dezvoltării urbane, responsabilităţile privind aceste domenii au fost transferate către autorităţile locale, fără a se considera atent capacitatea acestora de a le gestiona. Există însă semne ale schimbării: responsabilităţile care ţin de dezvoltarea locală (inclusiv calitatea mediului de viaţă în zonele rezidenţiale) rămîn în continuare, aşa cum este şi firesc, la autorităţile publice locale, dar există o serie de eforturi pentru iniţierea şi încurajarea utilizării unor instrumente metodologice care pot sprijini primăriile în derularea activităţilor care decurg din asumarea acestor responsabilităţi.

În oraşele mari ale României, majoritatea populaţiei locuieşte în apartamente de bloc. În cazul Bucureştiului, procentul este de aproximativ 75%. Vorbim de un parc de locuinţe care prezintă multiple provocări: construite într-un context de maximă centralizare a deciziilor şi de eficientizare forţată care punea în prim‑plan cantitatea şi nu calitatea, aceste locuinţe au devenit proprietate privată după căderea regimului comunist. S-a încercat rezolvarea din mers a aspectelor complexe legate de gestiunea spaţiilor comune la nivel de imobil. Terenurile din aceste zone de locuit au fost şi mai sînt încă obiect al unor negocieri dificile. Deşi ar fi foarte necesar să fie folosite în comun, ca spaţii şi dotări publice, multe din ele au făcut obiectul procesului de retrocedare. Au fost privatizate astfel bucăţi de spaţiu public din cartiere care sînt deja foarte dense.

Nici locuirea la casă nu stă prea bine: cu două rînduri de proprietari în casele care au fost naţionalizate (cei care au cumpărat de la Primărie şi cei care au drepturi de retrocedare după legea 10/2001), şi cu probleme de întreţinere şi reparaţii, care au lipsit vreme de decenii, locuirea în centrul oraşului este scumpă şi cu un grad de confort destul de redus. Dar măcar aici e un nivel de accesibilitate mai bun pentru funcţiunile complementare locuirii. Simplificînd foarte mult discuţia, zonele de case de la periferie s-ar înscrie în două mari categorii: cele de dinainte şi cele de după 1990. Cele de dinainte sînt afectate de presiuni imobiliare incredibile (în cazul Bucureştiului: Dămăroaia, Bucureştii Noi, Primăverii), iar cele noi sînt lipsite de cea mai mică preocupare pentru spaţiu public şi sînt evident expresia unui individualism extrem, dar şi a lipsei de planificare şi proiectare urbană.

În orice fel de zonă de locuire ne-am uita, calitatea locuirii poate fi îmbunătăţită. Dar cine trebuie să gîndească şi să facă aceste îmbunătăţiri? Sîntem într-o situaţie paradoxală: pe de o parte, sînt mulţi arhitecţi, urbanişti, peisagişti care nu au de lucru, iar pe de altă parte, spaţiile interioare din construcţiile pe care le avem şi spaţiile oraşului în toate tipurile de cartiere au mare nevoie de optimizare. Tot aşa, sînt artişti şi manageri culturali care nu au oportunităţi să facă proiecte interesante, şi sînt locuitori care ar aprecia o ofertă culturală mai bogată şi mai aproape de cartierul lor. Pe aceste constatări, şi conform unor principii de politică urbană promovate şi de concursul pentru Capitală Culturală Europeană, se poate să schimbăm ochelarii cu care ne uităm la oraş.

Nu prea există o conştiinţă a comunităţii de vecinătate. Oamenii nu sînt obişnuiţi să vadă interesele lor comune la nivel de spaţiu pe care îl împart cu ceilalţi. Dar există speranţă: din ce în ce mai des, auzim de grupuri de iniţiativă cetăţenească, de petiţii către primării care nu sînt semnate de un singur om şi nu sînt numai despre propriul interes. Poate că o cale prin care creativii ar putea contribui la consolidarea acestei schimbări în bine ar fi dacă arhitecţii, urbaniştii, peisagiştii, artiştii, managerii culturali ar aduce vorba mai des de cartier chiar dacă este un concept încă neclar definit. Ar trebui să vorbim interdisciplinar despre cartier. Termenul de „cartier“ este foarte utilizat în viaţa curentă şi mass-media, dar este destul de imprecis pentru un sociolog sau pentru un geograf, şi evident că şi pentru un arhitect sau urbanist. Calitatea locuirii se declină însă la nivel de cartier, iar cultura este un serviciu public ce ar trebui oferit la nivel de cartier.

Vera Marin predă la Universitatea de Ar­hitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bu­cureşti. Este preşedinte al Asociaţiei pentru Tranziţie Urbană (www.atu.org.ro) şi vice­preşedinte al Asociaţiei De-a Arhitectura. În prezent, coordonează proiectul „Cultura car­tierelor bucureştene – reflecţie şi acţiune pentru nuclee culturale în marile ansambluri de locuinţe colective“, proiect finanţat de ARCUB, în programul „Eşti Bucureşti“, în parteneriat cu Asociaţia Metru Cub. Re­sur­se pentru cultură şi cu echipa URBOTECA (www.urboteca.ro).

Mai multe