Cultura română între minorat și majorat. Problema publicului

1 iunie 2023   Tema săptămînii

În mirabilul veac al XIX-lea, noi, românii, trecem, civilizațional și cultural, foarte repede, de la fanarioții trimiși de Imperiul Otoman care domneau cu japca, după reguli vagi, la o dinastie apuseană care domnește constituțional. Trecem de la școli elementare la școli superioare. Este, cred, foarte important să examinăm un pic cum au fost percepute cauzele acestei schimbări în epocă – ce spuneau, ce credeau despre ceea ce au trăit românii acelui secol? Este neîndoielnic că aveau conștiința faptului că se întîmplă ceva major, ceva foarte important la scară istorică, cu ei și cu țara lor. Este important nu doar să înțelegem noi, acum, ce s-a întîmplat atunci, ci să vedem cum își explicau ei, strămoșii noștri, ceea ce li se întîmpla. În plus, adaug eu, e important și pentru noi, astăzi, să știm dacă acel ceva care ne-a decuplat de la ciclul civilizațional oriental și ne-a cuplat la ciclul civilizațional european mai lucrează încă și cum anume. 

Așadar, să vedem ce credeau cei din epocă despre ce li se întîmplă. Primul răspuns vine de la Titu Maiorescu și îl știm, măcar în mare, cu toții. El spune simplu: e mimetism. Adoptăm forme occidentale fără să existe fondul care le-a creat. Maiorescu vedea că totul a început pe la 1820, cu tinerii români care începeau să călătorească pentru a studia într-o Europă postnapoleoniană care fierbea de idei noi, liberale. Tinerii aceștia sînt un vehicul de idei pentru că ei nu se mai duc prin Europa doar în vizite, așa cum unii dintre părinții lor s-au mai dus, ci se duc să studieze. Sînt tineri, absorb idei noi ușor și cu entuziasm. Liberalismul se lipește de ei. Și revin acasă cîștigați de aceste idei. În loc, zice Maiorescu, să se fi produs modificări de mentalitate și de moravuri care să fi cerut obiectiv noi forme (adică noi instituții, noi obiceiuri, noi reguli de organizare, noi sisteme axiologice), ceea ce am făcut a fost să aducem forme noi peste fonduri vechi și a ieșit un talmeș-balmeș. Opera lui Caragiale ilustrează cel mai bine tensiunea à la roumaine între fondul vechi și forma nouă. De altfel, geniul lui Caragiale a contribuit decisiv la succesul enorm al teoriei lui Maiorescu cu privire la formele fără fond. Multe alte teorii interesante, poate chiar mai convingătoare, nu au avut ecoul –  popular, i-aș spune – teoriei lui Maiorescu pentru că nu au avut șansa unui purtător de mesaj de calibrul unor Caragiale și Eminescu, autorii fundamentali ai literaturii noastre. Maiorescu a teoretizat, dar Caragiale, în registrul comic, și Eminescu, în registrul dramatic, au produs literatura care a susținut și confirmat teoria.

Sigur, pînă la urmă, chiar și acceptînd teoria lui Maiorescu, a ieșit bine căci, așa cum va observa o generație mai tîrziu E. Lovinescu, formele occidentale și-au creat fondul și la noi, iar saltul istoric a devenit posibil.

Maiorescu, însă, primește o replică viguroasă de la Garabet Ibrăileanu în mai multe articole apărute în Viața Românească și strînse, în 1909, în volumul Spiritul critic și cultura românească. Ibraileanu recunoaște și el cultura europeană ca pe o sumă a unor împrumuturi pe care culturile componente le-au făcut unele de la altele. Din cauze istorice, zice el, noi am lipsit pentru o mie de ani din acest proces. „Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii românești, de la sfîrșitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române; și toată istoria culturii românești din veacul al XVI-lea pînă azi nu e decît introducerea culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în epoca fanariotismului și  a rusismului“, scrie Ibrăileanu. „E o copilărie“, continuă el, „aerul țîfnos cu care conservatorii doctrinari privesc așa-numitele forme noi și pervertirea mentalității românești de către cugetarea străină.“ De ce? Pentru că, zice Ibrăileanu, dacă Maiorescu și junimiștii lui se ridică împotriva pașoptiștilor pe ideea împrumutului de forme, ar trebui să fie coerenți și să se ridice împotriva anterioarelor influențe slavo-bulgare care au adus forme noi în anii imperiului bulgar, împtriva formelor husite din veacul al XV-lea și a celor luterane care au adus forme noi în exprimarea ortodoxă, împotriva unui Miron Costin, care era la vremea lui un polonizat etc. Aici merită să ne oprim un pic. În veacul al XVII-lea, Polonia devenise metropolă culturală pentru Moldova. Luca Stroici, Ureche, Costineștii, Dosoftei, ba chiar un Ion Neculce care nu știa nici o limbă străină, dar era un om cultivat, plus Cantemir constituie o suită de autori care indică faptul că aveam în Moldova, în secolele XVII-XVIII, nu doar oameni de cultură, ci „o mișcare culturală“, „care ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil pînă la lumină, dacă n-ar fi fost cîteva impedimente“. Cu alte cuvinte, Ibrăileanu spune că, cu 200 de ani înainte, totul era copt pentru occidentalizarea noastră culturală, dar că saltul nu a avut loc din cauza unor „impedimente“. Ei bine, primul dintre ele, zice Ibraileanu, a fost „lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldovenești; cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoștințe aperceptive“. Lipsa unui public! Zice Ibraileanu: „Ce să facă în mintea unor oameni ideea că sînt urmașii Romei, cînd ei habar n-aveau ce-i aia Roma?“. 

Impedimentul evocat de Ibrăileanu are, cred, o imediată relevanță în actualitate. Mai întîi, ne spune ceva esențial, ce uităm adesea: că nu poate exista cultură fără public. Cultura nu este o afacere a intelectualilor și artiștilor între ei. Fără public, nu există cultură. Asta trebuie să știe mai ales publicul – dacă vrea cultură, trebuie să se manifeste ca atare, ca public, ca „masă de cunoștințe aperceptive“. În sensul acesta, are de făcut mai mult decît să stea și să se uite, eventual bombănind. În al doilea rînd, mai actual, Ibrăileanu atrage atenția indirect asupra faptului că în veacul al XIX-lea, totuși, exista publicul necesar pentru „salt“, că de-aia s-a produs.

Împrejurări recente m-au determinat să fiu mai atent la publicul de cultură din România. Conduc o revistă națională culturală, cea mai prestigioasă, cred eu, organizată privat, și ultimii ani m-au făcut să fiu mai atent la public. Nu o să vă spun cît este de dificil să ții, pe de-o parte, nivelul intelectual ridicat al unui produs cultural și, pe de altă parte, să faci pe plac unui public tot mai restrîns. Asta e treaba mea. Acum, vreau doar să vă transmit cîteva observații care, cred, ne ajută să înțelegem de ce ne este atît de greu să avem astăzi, pentru cultura română, un public suficient de activ și de interesat cît să asigure culturii supraviețuirea, ba chiar dezvoltarea.

Nu demult, dl Horia-Roman Patapievici a scos o carte, intitulată De ce nu avem o piață a ideilor, în care își demonstrează convingător tezele – pe mine, unul, m-a convins. Cartea atinge pe undeva tema care mă frămîntă pe mine, însă nu m-aș referi la publicul de cultură în termeni de „piață“, chiar dacă știu bine că dl Patapievici consideră piața ca fiind un spațiu social deopotrivă nobil sub aspect moral și eficient sub aspectul utilității sociale în care libertatea noastră se exprimă deplin. În ceea ce mă privește, cînd vorbesc despre piață în context cultural mă gîndesc la dimensiunea ei economică, la valoarea ei direct exprimabilă în bani și la dinamica ei exprimabilă direct în raporturile dintre costuri și venituri. Nu e cazul s-o spun, în România dimensiunea acestei piețe este foarte redusă comparativ cu nivelul european, iar în materia revistelor de cultură, această piață e sesizabilă doar la microscop. 

Cînd vorbesc despre mediul în care ideile circulă în cetate, nu mă pot referi deloc la „piață“. Deși înțeleg bine cît de important este schimbul (recepție-livrare) pentru vitalitatea și însăși existența ideilor, tot nu-mi vine să zic „piață“. Mai întîi, pentru că nu există, ca în piață, un etalon unic de referință unanim recunoscut – ceva similar banilor, adică. Apoi, pentru că în ale ideilor, comportamentul omenesc e foarte diferit de cel al participanților la jocul pieței. În fine, pentru că diferența între ceea ce structurează și reglementează piața și ceea ce structurează și regulează spațiul ideilor este ca de la un univers la altul.

Dar nu despre reticențe conceptuale vreau eu să vorbesc aici. Altceva m-a pus pe gînduri în De ce nu avem o piață a ideilor. La un moment dat, dl Patapievici spune că unul dintre defectele structurale care fac piața de idei românească nefuncțională este „culturalismul“, adică o anume predilecție a publicului de cultură spre „cultura generală“ și nu spre „cultura de specialitate“, ceea ce a făcut ca, pe de o parte, mulți oameni cu excelent potențial într-o specialitate să fie nevoiți să se consume producînd în apele incerte și deloc adînci ale culturii generale și, pe de altă parte, să fie preferat un anume diletantism, un lăutărism (în sensul bun al cuvîntului, sensul de improvizație reușită) adevăratei specializări. În plus, a și impus această figură a intelectualului umanist atotcuprinzător, capabil să vorbească elocvent unui public generalist despre orice, de la drept și politică la muzică și poezie. 

Dacă ar fi așa, ar trebui să fiu cel mai fericit om. Revistele de cultură, inclusiv cea pe care o conduc, propun cititorilor lor abordări derulate pe tărîmul culturii generale. Sigur că orice revistă de cultură serioasă, cum sîntem și noi, caută mereu semnături competente pentru temele abordate. Nu provocăm un muzician la o discuție despre Constituție. Dar invităm specialiștii să se exprime pentru cultura generală. Și totuși, publicul nu este aici. În România de azi, publicul nu vine nici pe terenul culturii generale, așa cum nu vine nici pe terenul culturilor de specialitate. În schimb, în ultimii ani, mai ales odată cu apariția mașinăriei Facebook, publicul se strînge din nou, numai că nu vine pe terenul culturii generale, ci vine pe terenul culturii de impostură. Nu insist aici, dar natura însăși a diabolicului Facebook face ca publicul să meargă orbește și în turmă spre impostură. 

În cartea la care mă refer, dl Patapievici amintește că presa în general, inclusiv revistele culturale, a avut un rol fundamental în constituirea culturii noastre moderne, nu doar pentru că a stabilizat o limbă care abia se forma, ci și pentru că a propus unui public destul de larg, oricum mai larg decît ce se putea strînge în odăile dlui Pogor într-o ședință a Junimii, ideile fondatoare ale culturii noastre. Astăzi, presa, revistele de cultură inclusiv, a fost umbrită pînă la ofilire de orbitorul Facebook. Iar culmea cinismului unora, adevărați monștri de incultură, este să spună că li se pare normal ca presa să devină ceva ca Facebook dacă vrea să supraviețuiască. 

Sigur că, atunci cînd vorbesc despre public, mă gîndesc deopotrivă la dimensiunea lui și la calitatea lui. Ambele coordonate sînt esențiale, așa cum dl Patapievici demonstrează. Numărul mic de spectatori ai culturii face irelevant faptul că sînt inteligenți și cultivați, căci aceștia nu vor putea funcționa ca un public. La fel, indiferent cît de mulți ar fi, numărul mare de spectatori proști și de ignoranți nu folosește culturii.

De cîte ori am prezentat această opinie în diferite cercuri, m-am confruntat cu aceeași reacție, bifurcată. Pe de o parte, mi s-a spus că avem public pentru că avem un nivel foarte ridicat de alfabetizare și sursele culturale sînt realmente la îndemîna oricui astăzi, așa că, dacă oamenii nu se constituie în public de cultură la noi, e vina celor care fac cultură că nu sînt atractivi. Ideea că fenomenul cultural este un fel de spectacol de seducție aflat în concurență cu industrii și comerțuri pentru favorurile unei mase îmbuibate și plictisite mă șochează. Dar, trebuie să recunosc, este o idee foarte răspîndită. Pe de altă parte, mi se spune că „trebuie să ne educăm publicul“. Sînt destul de sceptic în privința asta, cînd mi se explică imediat că problema e la școală, că școala nu educă publicul. Cred că supraestimăm puterea școlii, cred că aruncăm pe umerii școlii ceva ce ar trebui să stea pe umerii familiei.

Mai multe