Cultura chineză soft, slow şi hot <i>(un foarte mic dicţionar) </i>

27 august 2009   Tema săptămînii

Despre Confucianism se vorbeşte rar în România: mă refer la cultura populară, bineînţeles, şi pesemne lucrurile nu stau altfel nici în alte ţări europene, nici peste Ocean. Despre ce e vorba? Nu despre o religie, cum s-ar putea crede, un fel de -ism comparabil cu marile religii de pe alte continente, ci de o şcoală filosofică în primul rînd (cu peste două mii de ani în urmă); pe urmă, un fond, un corp de scrieri canonice, asupra cărora în China au loc dezbateri şi în ziua de azi; nu în ultimul rînd, vorbim şi de Confucianismul ritualic: despre ritualul de la curtea imperială nu mai poate fi vorba; însă, la nivel popular, ceea ce se numeşte li ("rit") dă seama şi astăzi de ceea ce intră în sfera cutumei, a politeţii, a ceremoniilor funerare etc. Vorbim astfel nu de Confucianism, ci de confucianisme. Este probabil şi situaţia graţie căreia spiritul confucian a supravieţuit, timp de vreo două mii de ani, mai multor campanii de tip anti-. Valorile reprezentative ale spiritului confucian sînt "omenia" şi "cedarea deferentă" (o cale blîndă, moale, tolerantă, în relaţia cu cei din jur). Traducerile pe care le-am ales (pentru noţiuni mult mai cuprinzătoare) sînt capabile să sugereze potenţialul universal al gîndirii confuciene. Acesta este şi motivul pentru care unii filosofi occidentali contemporani propun Confucianismul ca "alternativă" la "criza" spirituală a Occidentului. La celălalt capăt se află politicenii occidentali care adoptă calea pragmatică a misionarismului politic, pentru a exporta în China valori ca liberalismul, drepturile omului ş.a.m.d. În China însăşi, dezbaterea este mult mai nuanţată, propunîndu-se nu numai alternativa confucianistă autohtonă la marxism-leninismul de import, ci chiar sinteze de tip marxisto-confucianist. Această situaţie l-a făcut probabil pe Daniel Bell, politolog canadian şi bun cunoscător al Chinei contemporane, să se întrebe dacă nu cumva Partidul Comunist nu se va transforma, în viitor, în Partidul Confucianist Chinez! Guvernanţii chinezi au judecat, la rîndul lor, pragmatic şi " înainte ca diversele viziuni politice să poată fi aplicate, dar şi înainte ca europeanul sau americanul de rînd să ştie prea multe despre Confucius " au înfiinţat, în centre universitare din toată lumea (la noi, de pildă, în Sibiu, chiar în anul cînd acesta era una dintre cele două capitale culturale ale Europei) "Institutele Confucius". Astfel, gînditorul a devenit brand oficial al Chinei, în dauna celebrei embleme cu yin şi yang, care rămîne un fel de brand neoficial… În România există cel puţin două traduceri ale unor texte fundamentale confuciene " Analectele lui Confucius (1995) şi Calea guvernării ideale a lui Xun Zi (2004) " şi probabil alte proiecte de traducere în curs. Întreprinderile intelectuale independente ale sinologilor şi ale filosofilor se văd acum plasate în arena concurenţei, faţă în faţă cu un Confucius sponsorizat de statul chinez. Kung-fu. Povestea a început cu mai multe zeci de ani în urmă, în Occident mai rapid, graţie canalelor post-coloniale şi relaţiilor de piaţă, la noi un pic mai tîrziu. Pentru "cultura Kung-fu", calea regală se pare că a fost industria divertismentului, în speţă cinematograful. Reţeaua oficială de distribuţie nu ajungea la noi, produsele " da. Românii de la vîrsta mijlocie în sus îşi mai amintesc cum circulau casetele video prin anii 1980, şi tot atunci se producea şi un paradox al sistemului: obligate să se autofinanţeze, instituţiile de cultură amenajaseră, prin săli sau foaiere, săli pentru video şi chiar un soi de mini-cazinouri. Iată cum şi cultura amintită mai sus producea audienţă. Interesul pentru disciplina Kung-fu (cu toată gama de noţiuni exotice sau nu, de pildă, "Tao", "spirit", "energie" etc.) nu s-a limitat totuşi la lumea diletanţilor. La practicanţii serioşi, disciplina a fost adoptată şi adaptată conform structurii individuale. Stînd de vorbă cu astfel de oameni, am observat la ei nu numai latura practică (adică supravieţuirea), ci şi unele căutări spirituale " unde răspunsurile (dacă nu sînt mulţumitoare cele de aici) sînt căutate la antipozi, iar viziunile individuale asupra lumii pot dobîndi forme hibride. Feng Shui. Literal, Feng Shui (citit Făng Şui) înseamnă Vînt-şi-Apă, în practica geomantică a Chinei indicînd " am putea spune " variabilele meteo şi hidro pe care le suferă un anumit loc. Un loc în care, dacă datele investigate de specialist sînt faste, se va deschide sediul unei afaceri, se va construi o locuinţă sau " atenţie! " va fi amenajat un loc de veci. Vom vedea puţin mai jos de ce am subliniat cel din urmă element… Făcînd o vizită prin magazinele de la noi, observăm nu numai standuri sau vitrine ale acestora dedicate parafernaliei Feng Shui, ca obiecte de vînzare, ci şi Feng Shui "în acţiune", practicat de către patroni sau vînzători. La vînzare se scot broscuţe, broaşte ţestoase, mini-fîntîni, "buzi" din material sintetic şi poleiţi, şiruri din imitaţii de monede din epoca imperială (este vorba de cele cu un pătrat decupat în centru, care pot fi mai scumpe decît cele originale, dezgropate), clopoţei de vînt etc. Aceleaşi lucruri, dar în unicat şi plasate cumva discret, se pot găsi în alte felurite magazine, cu funcţia de porte-bonheur. La inventar poate intra, eventual, şi pisica japoneză bipedă, care din vitrină le face clienţilor semn cu lăbuţa dreaptă din faţă. Bibliografia şi publicaţiile pentru cei interesaţi nu lipsesc din librării, iar din cîte ştiu cursurile de Feng Shui, atestate de instituţii abilitate, se lasă cu patalama în regulă. Dar dacă nu sîntem dispuşi să plătim un specialist şi nici să cheltuim cîteva milioane de lei vechi pe fîntîni interioare, atunci putem, cu o oglinjoară rotundă, clopoţei de vînt şi fiind atenţi să nu lăsăm capacul closetului deschis, să ne ameliorăm condiţia şi ambientul. Se pare că, potrivit principiilor Feng Shui, un lucru dăunător este o stradă care pică perpendicular pe o fereastră a apartamentului nostru. Chinezii spun că o oglindă rotundă sau hexagonală poate repara situaţia… Dacă ceea ce am pomenit mai sus ar reprezenta, în linii mari, toată utilitatea acestui ansamblu de tehnici, atunci Feng Shui ar putea lesne deveni la noi un sport naţional, practicat în propria gospodărie, între cununie şi botezul copilului, la pensie etc. Realitatea este că Feng Shui se referă şi la relaţia cu cei decedaţi: dispunerea mormîntului este esenţială pentru binele rudelor rămase în viaţă, care la rîndul lor sînt responsabile pentru binele post-mortem al celor dintîi. Feng Shui se pare că a fost importat, cel puţin la noi, fără partea gravă a existenţei. De fapt, în Feng Shui sînt implicate chestiuni mai complexe, precum perspectiva asupra morţii şi asupra "lumii de dincolo". Dacă ar mai fi spaţiu, s-ar putea vorbi, tot la capitolul "practici", de origine extrem-orientală, de acupunctură, "alchimie internă", "tao al sexului" etc. Despre ceai (fără ceremonie) sau despre bucătăria chineză şi "tainele" ei (de la noi), cu prima ocazie.

Mai multe