Cultul liderului, între iubire obligatorie și servilism voluntar
Știm astăzi, mai ales din Arhivele de Stat ale Rusiei pentru Istorie Socială și Politică (RGASPI), că I. V. Stalin își manifesta adesea îngrijorarea privind pericolele exagerării și denaturării rolului indivizilor în istorie. A făcut-o, de pildă, într-o intervenție a sa legată de un articol al istoricului M. A. Moskalev, „I.V. Stalin în fruntea muncitorilor și bolșevicilor din Baku în 1907-8“. Era, în fapt, una din multele scrieri hagiografice care apăreau în preajma excesivelor sărbători prilejuite de cea de-a șaizecea aniversare a lui Koba. Tot în 1938 apărea și ceea ce Robert Conquest a numit „textul fundamental al stalinismului“, Cursul scurt…
Articolul lui Moskalev a apărut în revista Istorik-Marksist abia în ianuarie 1940 (revista a funcționat între 1926 1941), apoi a fost rezumat în Pravda pe 4 februarie. În ziua de 10 februarie, Stalin trimitea o scrisoare în care se plîngea de acest text redactorilor, autorilor și membrilor Biroului Politic. Scrisoarea amintea întrucîtva de o alta, mult mai celebră, pe care dictatorul o trimisese în 1931 revistei istorice Proletarskaia revoliutsiia.
„Plăieșul urcat la Kremlin“, cum l-a numit Osip Mandelștam într-un poem care avea să-l coste viața, îi acuza pe autori, nici mai mult, nici mai puțin, de inexactități factuale și exagerări, de violarea „adevărului istoric“, respingea cu fermitate ideea că ar fi fost vreodată redactorul ziarului muncitorilor petrolieri Gudok și nega că rolul lui Kliment Voroșilov în Baku ar fi fost atît de proeminent cum se spunea în articol. De asemenea, Stalin punea la îndoială veridicitatea memoriilor folosite la scrierea textului encomiastic.
Istoricul și jurnalistul bolșevic Emelian Iaroslavski, cel care conducea revista, și-a exprimat oficial regretele pe 27 aprilie și a furnizat o serie de surse pentru articol, printre care biografia oficială a lui Stalin, enciclopedii sovietice, presă din Baku, precum și memorii ale redactorului oficial al gazetei Gudok, A. Smarțev. Două zile mai tîrziu, Stalin răspundea menținîndu și punctul de vedere și reiterînd că istoricii ar trebui să fie mai sceptici în privința surselor memorialistice. Opinia lui despre lingușire și adulație era exprimată tranșant: „Sigur, asta e necesar pentru autorii de memorii ahtiați după carieră și cei ai unor articole suspecte despre «vozhdi» [conducători] care se promovează printr-o dezgustătoare lingușire a conducătorilor partidului și guvernului. Avem noi dreptul să cultivăm în oamenii noștri aceste sentimente de servilism și umilință? Sigur că nu. Într-adevăr, este datoria noastră să stîrpim aceste sentimente rușinoase și servile din oamenii noștri… Adulația este incompatibilă cu istoria științifică“. Tema nu îi era deloc străină. Se întorsese la ea și atunci cînd comentase pe marginea propriei biografii, după război.
După multe tentative publicistice eșuate, Iosif Visarionovici Stalin: O scurtă biografie a apărut sub egida Institutului Marx-Engels-Lenin la sfîrșitul anului 1939, la timp pentru aniversările fastuoase dedicate împlinirii de către lider a vîrstei de șaizeci de ani. La acel moment, Stalin nici nu s-a uitat la exemplarul primit, motivînd că nu are timp. După război, însă, a găsit util să adnoteze o a doua ediție, care i-a fost prezentată în 1946. Scurta biografie și Cursul scurt sînt adesea considerate exemple ale nevoii pătimașe a lui Stalin de autopromovare și slăvire, și, într-adevăr, chiar asta și erau. Dar chiar și aici, Stalin a criticat unele din excesele cultice și a avertizat împotriva pericolelor cultului personalității. În memoriile publicate în 1970, Khrushchev Remembers, cel care i-a succedat lui Koba la Kremlin considera însă că aceste intervenții ale predecesorului politic erau de fapt „cele mai edificatoare exemple ale autoglorificării și ale lipsei elementare de modestie“.
Același Stalin obișnuia să adauge în propoziții numele altor lideri (cei mai mulți decedați) ai istoriei bolșevice pre-revoluționare. Evident, portretizarea relației cu Lenin era subiect de interes central. Imaginea de ansamblu trebuia să fie cea a „eminentului discipol al lui Lenin“ alături de „profesor“ și „educator“. În timp, Stalin a început să înlocuiască referințele la propria genialitate cu expresii și cuvinte neutre, precum „învățăturile“, „tezele“ sau „teoria“. Uneori a șters cu mîna lui epitete precum „genial“ și „briliant“. În special la sfîrșitul anilor 1940, Stalin era preocupat de faptul că excesele encomiastice ar putea afecta legitimitatea partidului după moartea Vozhd-ului. Se pare că a existat la Stalin (și) această obsesie legată de lider „în parametri acceptabili“. Într-un fel, și-a rîvnit și respins deopotrivă propriul cult al personalității. În plus, Moskalev, cel care scrisese în 1940 textul servil care-l enervase atît de tare, era evreu, deci aparținea unei categorii pe care Stalin o detesta. Moskalev avea să fie arestat în vîltoarea terorii antisemite postbelice, dar va supraviețui (cumva) ca istoric sovietic de top pînă prin anii 1960.
În România comunistă, momentele de servilism maxim și sublim grotesc au fost atinse în domeniul cultului unei așa zise „personalități universitare“ a cuplului dictatorial. Pe 27 ianuarie 1973, Scînteia titra de-o șchioapă pe prima pagină știrea că Tovarășului Nicolae Ceaușescu i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. Reportajul hiper-elogios de la eveniment era semnat de Ilie Tănăsache și Sergiu Andon, viitorul avocat al lui Dan Voiculescu și membru al Partidului Conservator, care a lucrat la Scînteia în perioada 1972-1989.
Obscenitatea encomiastică atingea stridența maximă, baritonală, în finalul articolului celor doi: „Solemnitatea înmînării titlului de Doctor Honoris Causa tovarășului Ceaușescu, în ziua dublei aniversări – 55 de ani de viață și patru decenii de activitate revoluționară – s-a înscris și va rămîne drept o strălucită pagină în istoria prestigioasei cetăți a învățămîntului universitar românesc“. Un an mai tîrziu, în 1974, soția și tovarășa de drum politic a dictatorului, Elena Ceaușescu, avea să fie aleasă ca membru al Academiei Române. Efect al unui deșănțat cult al personalității, o orgie a servilismului la care s-au dedat cu egală pasiune academicieni, profesori universitari, rectori, jurnaliști, scriitori, muzicieni ori artiști, „academiciana doctor inginer“, expertă în polimeri și lovituri de culise în empireul comunist, și-a putut alimenta astfel hybris-ul de pe noi culmi.
În sînul sectei bolșevice, cultul lui Lenin – pe care Lenin însuși se străduise să-l țină în frîu pînă la pierderea capacităților sale fizice în martie 1923 – a devenit rapid parte integrantă din peisajul vieții publice în Uniunea Sovietică și în țările satelizate. Lenin nu tolera formele de adulație publică, prin urmare cultul lui Stalin – și deci al oricărui „mic Stalin“ local – a reprezentat o deviere de la norma și practica bolșevică inițială. Poate acest fapt explică și eforturile aparent paradoxale ale lui Stalin de a afișa în public o purtare modestă, incongruentă cu imaginea sa hiperbolizată din textele de propagandă. Chiar și în privat, se străduia să arboreze o scîrbă suverană față de adulație. Numai că, așa cum spunea și marele istoric și politolog Robert C. Tucker, omul din spatele măștii modestiei tînjea în același timp după devotamentul total pe care pretindea că-l disprețuiește.
Diferit ca structură interioară, Nicolae Ceaușescu era convins că prestigiul global al țării depinde de propria sa imagine politică (o personalizare accentuată a conducerii), drept care s-a dedat unor nesfîrșite ritualuri de autoglorificare, precum și altor extravaganțe. Un cult al personalității fără precedent a fost scornit pentru a susține setea imensă de glorie și adulație. Membrii ierarhiei superioare de partid care n-au digerat cursul politic de la București au fost înlocuiți cu sicofanți de casă. Prins el însuși într-un mecanism al cultului personalității care se autohrănește permanent, Ceaușescu a părut incapabil să distingă între retorică și realitate. Discursurile sale și ale adulatorilor de profesie au sunat precum niște repetiții mecanice ale unor clișee perimate, pline de autojustificări și afirmații triumfaliste. În tot acest timp, Elena Ceaușescu devenise al doilea om în partid, avînd puteri discreționare în privința politicii de cadre. Tot ea, concurînd întru autoritate supremă cu Nicolae Ceaușescu, decidea în chip absolut asupra culturii, educației și științei. Aceeași Elena Ceaușescu a fost cea responsabilă pentru autarhia culturală care i-a forțat pe mulți intelectuali români să aleagă exilul intern sau extern. Pe scurt, s-a bucurat de un cult al personalității paralel.
Spre deosebire de Uniunea Sovietică, acolo unde Stalin părea scindat între modelul leninist al modestiei și coregrafia deșănțată a oricărei exercitări totale și arbitrare a puterii, cuplul Ceaușescu a înlocuit primatul partidului cu socialismul dinastic. Astfel se explică și „pregătirea“ lui Nicu pentru a-i succeda tatălui ca secretar general. Ceea ce visa, cel mai probabil, Nicolae Ceaușescu era să aibă o posteritate diferită de a lui Stalin sau Gheorghiu-Dej. Pentru el, succesiunea dinastică ar fi însemnat eliminarea posibilității ca urmașii săi politici să-l expună drept tiran execrat.
Contextele și personajele sînt diferite, dar, așa cum sugera și Stephen Kotkin în remarcabila sa trilogie biografică a lui Stalin (din care au apărut primele două volume și un al treilea este în pregătire), în această mișcare de amploare a plăcilor istorice, personalitatea conducătorului s a dovedit decisivă. Istoria recentă a cultului personalității autoritare ne ajută astăzi să extindem orizontul a ceea ce putem cunoaște despre formele de servilism voluntar care apar în viața „cetăților asediate“ de care aparținem. De pildă, concluziile desprinse de Milovan Djilas din Conversațiile sale cu Plăieșul de la Kremlin ne pot lumina calea spre înțelegerea întregului mecanism psihologic implicat în orbirea voluntară: „Divinizarea lui Stalin a fost cel puțin tot atît de mult opera cercului de apropiați și a birocrației de partid, care își doreau un astfel de lider, pe cît a fost a lui însuși“.
Marius Stan este politolog şi jurnalist, iar începînd din 2006 s a ocupat de studierea istoriei regimurilor comuniste. Este autor al mai multor articole academice şi lucrări colective. Printre altele a publicat împreună cu Vladimir Tismăneanu Dosar Stalin-genialissimul (Editura Curtea Veche, 2014).