Culoarea de azi a cerului: turcoaz

Primele săptămîni într-un oraș nou. Felul în care ți-ai învățat pe de rost adresa și singurul telefon pe care îl știi de acolo. Numărul scărilor de la metrou și cum să ghidezi cu precizie taxiurile printre blocuri. Primii oameni pe care i-ai întîlnit la serviciu. Parola simplă, din opt caractere, și felul în care se bloca pe desfășurătoarele emisiunii calculatorul, într-o vreme în care nu dădeai save non-stop, la orice, cum faci acum. Sentimentul că, dintr-o dată, personajul din cărți ești chiar tu. Prima perioadă din toate „marile” iubiri, ca o vizită a unui dependent de jocuri de noroc în cel mai luxos cazinou din Las Vegas, într-o zi fastă. Ce ai făcut cînd serviciul n-a mai fost și banii pentru jocuri s-au terminat, iar povestea s-a scris cu alt font.

Ne amintim cel mai bine începuturile din viețile noastre – ele au gust, miros, decor, costume și mai multe voci. Mai au și entuziasm, speranță, determinare, energie și anduranță. Și întotdeauna mai multă tinerețe. Pe măsură ce prinde contur lucrul legat de care am fost convinși că ne va aduce o fericire de durată, intervin obișnuința, rutina, plictiseala, chiar apatia. Fără ceva nou care să trezească curiozitatea, interesul se tocește, un proces explicabil științific și psihologic – majoritatea întîmplărilor din viețile noastre compun, pînă la urmă, un grafic sinusoidal. Ne uităm la cei din jur și ni se pare că dacă noi am avea acel serviciu, acea casă, acea familie, acea situație financiară nu ne-ar mai trebui nimic altceva, ne-am putea relaxa în sfîrșit, goana ar înceta. Cînd atingem lucruri dintre cele despre care credem, eronat, că ne vor rezolva toate problemele, oricît de absurde ar fi unele dintre ele, o vreme cerul pare senin, chiar turcoaz. Apoi norii reîncep să se adune, plouă din nou, din cînd în cînd. Și ne găsim altceva de urmărit, ceva ce sperăm că ar putea schimba prognoza pe vecie.

Se spune că nu e niciodată prea tîrziu să o iei de la capăt. Să te muți în altă țară, să înveți să faci ceva nou, să ieși dintr-o relație care nu ți se mai potrivește. Ideea că mai este timp e una de bază în toate articolele despre cum să-ți schimbi viața și să fii fericit. Ce n-am găsit scris acolo este că, chiar plecat în altă țară, cu altă slujbă și într-o poveste de iubire nouă, tu vei fi același om – elementul de legătură dintre toate evenimentele vieții tale. S-a întîmplat să schimb un loc de muncă ce devenise nociv, după ce vreme îndelungată l-am considerat ideal, mi se părea chiar incredibil că mă angajasem acolo. Ajunsă în altă parte, mi-am dat seama într-un tîrziu că transportasem cu mine, cărate în spate ca un troler căruia i s-au defectat roțile, tot stresul de dincolo, spaima că, dacă greșesc ceva, voi fi tratată la fel, așteptarea constantă de a mă lovi de aceleași nedreptate și lipsă de empatie. Am fost nevoită să mă autoconving (și fac asta în continuare) că acea etapă profesională din trecutul meu s-a încheiat definitiv. Că, chiar dacă eu sînt același om, împrejurările exterioare și cei cu care interacționez sînt altfel. Că nu mai trebuie să mă pun în gardă tot timpul. Confruntată ani în șir cu o relație amoroasă care avea mereu nevoie de reparații și unde renunțam la părți din mine cu fiecare reîmpăcare (de ce intrăm în relații toxice constituie subiectul altor articole, ba chiar al unor tomuri întregi), multă vreme după ce s-a încheiat și a apărut cineva nou am realizat că aproape revenisem la modul meu de a mă comporta în cuplu, la aceleași așteptări ca lucruri ilogice și lipsite de respect să se întîmple, chiar dacă persoana era alta, altfel. Eu eram aceeași. Și, în loc să savurez începutul despre care se zice că ar fi partea cea mai fascinantă dintr-o relație, eu eram aproape extenuată de scenariile pesimiste pe care mi le făceam și pentru care încercam să trasez soluții de supraviețuire. Sînt așa de prost cicatrizate rănile din domeniul ăsta pe care le-ai adunat, pînă la vîrsta de mijloc, că, de regulă, dragostea se ține de mînă cu frica și amîndouă aleargă spre tine (și peste tine) cu toată viteza.

Să crezi că ai, cu adevărat, șansa unui nou început e o iluzie. Aduci cu tine, voit sau pe nesimțite, tot ce ai ajuns să fii pînă în acel moment, tot ce n-a funcționat și toate bornele pe care le-ai atins, felul în care ai pariat totul pe o culoare și l-ai învățat pe „așa nu”, numărul treptelor de la metroul din Crîngași și prima parolă, cea mai simplă. Nu există a clean start, cum se spune. Începuturile sînt ezitante, tulburătoare, dificile, răstoarnă obișnuințe și zguduie toată liniștea pe care sperai c-o ai. Mă amuz de cîte ori aud expresia „Hai s-o luăm de la capăt!”. Cred că poți doar merge înainte – e și asta o realizare.