Cui i-a folosit? - naşterea sistemului de putere post-comunist

Lungile zile de 13, 14 şi 15 iunie 1990 au fost decisive pentru traiectoria României post-comuniste şi ocupă un loc privilegiat în memoria noastră colectivă. Totuşi, filtrul utilizărilor politice, al propagandelor, al deformărilor de tot felul îngreunează aproape pînă la imposibilitate accesul la autenticitatea acelor momente. Aceasta este soarta evenimentelor care sînt copleşite de importanţa consecinţelor pe care le produc, copleşite fiind şi de „ceea ce reprezintă“ în detrimentul înţelegerii diverşilor actori, în detrimentul realităţii istorice primare. Există însă şi riscul ca aceasta din urmă, reconstituită printr-o multitudine de detalii şi de mărturii impresionante, să pună în planul doi esenţialul. Iar în acest caz esenţială este naşterea oficială a noului sistem de putere. 

Dar înainte de a vedea ce scria pe certificatul de naştere al sistemului post-comunist trebuie dat un răspuns la întrebarea-cheie: „Cui a profitat crima?“. Cu alte cuvinte, cine a avut de cîştigat din „evenimentele din 13-15 iunie“? Aceasta este şi întrebarea pe care o pune chiar Ion Iliescu de fiecare dată cînd revine problema politico-penală a responsabilităţii domniei sale. Constant, răspunsul este „în nici un caz FSN-ul“ sau el însuşi, pentru că tocmai cîştigaseră zdrobitor „primele alegeri libere“. Pe cît de corect, chiar definitiv, poate să pară la prima vedere acest argument, pe atît de fals se dovedeşte el dacă observăm că tot ceea ce a provocat ratarea startului ieşirii din comunism a contribuit şi la consolidarea puterii iliesciene. Iar ceea ce s-a întîmplat în 13-15 iunie, adică „Negativul sumbru al zilelor revoluţiei din decembrie“, aşa cum îl sintetiza, pe 17 iunie, Monica Lovinescu în

său din exil – era tocmai semnul că forţele inerţiale provenite din vechiul regim erau cele care dădeau tonul, ceea ce ne diferenţia net de restul ţărilor în care căzuse comunismul, poate cu excepţia Bulgariei. 

Violenţele şi provocările din iunie au fost răspunsul dur la tentativa de constituire a unui, poate utopic, spaţiu public în sens habermasian, fiind deci vizaţi producătorii de discurs critic şi publicaţiile, asociaţiile, partidele care puteau instituţionaliza apariţia unei opoziţii democratice. Fenomenul Piaţa Universităţii denunţa tocmai divorţul manifest între declaraţiile şi legitimitatea revoluţionară a FSN din decembrie 1989 şi realitatea sociologică a piramidei puterii statale din 1990. Această putere a perpetuat principalele trăsături ale culturii politice ale PCR din anii 1980 începînd cu naţionalismul şi logica piramidală care privilegia rolul preşedintelui republicii. Un preşedinte pentru care în 20 mai nu se organizează alegeri, ci un adevărat plebiscit. În plus, atunci nu aveam o nouă Constituţie, deci tipul de alegere a şefului statului ar fi trebuit să fie decis ulterior de către Adunarea Constituantă. Acest exemplu este important pentru a sublinia puterea şi implicit responsabilitatea preşedintelui de atunci în acţiunile instituţiilor publice din perioada 13-15 iunie. 

E util să amintim aici că unul din specialiştii în „viaţa şi opera“ lui V.I. Lenin, Dominique Colas, observa că principala strategie pe care o folosea părintele revoluţiei bolşevice împotriva adversarilor săi era aceea de a acuza „fanatismul“ şi „isteria“ acestora. O isterie care presupunea că vor deveni violenţi, ceea ce trebuia să justifice folosirea violenţei pentru a împiedica declanşarea iminentei lor violenţe. O astfel de logică leninistă domina şi mentalitatea grupului Iliescu. În primul său volum de memorii,

(publicat în 1994), Ion Iliescu îşi aduce aminte de anul 1990 în termenii unui fel de război pe care l-ar fi purtat împotriva forţelor obscure antirevoluţionare, plătite de afară şi susţinute de mass-media occidentale. Iar cine spune „război“ spune şi suspendarea regulilor civile, conflictul nefiind văzut ca unul între puterea politică şi protestatari, ci între cei loiali statului şi trădători. 

Reţeta leninistă a fost folosită de noua putere împotriva adversarilor săi politici şi civici încă din ianuarie 1990. Violenţele din iunie au apărut ca fiind aprobate sau acceptate de majoritatea românilor în condiţiile dominaţiei mediatice exercitate de un discurs oficial concentrat pe o criminalizare a opoziţiei. 

Încă din noaptea de 28 spre 29 ianuarie, muncitori de la întreprinderi bucureştene, apoi mineri, erau încolonaţi pentru a ocupa Piaţa Victoriei, locul unde se desfăşurase primul miting al partidelor istorice. A urmat episodul din 18-19 februarie, în care telespectatorii au putut să asiste la cucerirea de scurtă durată a clădirii Guvernului de către manifestanţi, apoi la venirea minerilor în apărarea „cuceririlor Revoluţiei“. 

Cu ajutorul monopolului asupra Radioului şi Televiziunii române, imaginea manifestanţilor din Piaţa Universităţii era fidelă calificativului de „golani“ pe care îl dăduse Ion Iliescu chiar de la pupitrul Parlamentului provizoriu (CPUN), pe care acesta îl prezida în buna tradiţie a fuziunii puterilor în stat. Putem observa strategia discursivă a FSN reluînd colecţiile ziarului

(organ oficial al Frontului) sau oficioasele

şi mai ales influentul

. În paginile acestor publicaţii, Piaţa Universităţii era calificată drept „cuib ceauşisto-legionar“, acolo se aflau oameni „plătiţi cu mulţi bani, printre ei erau şi drogaţi“, iar aceştia „vor sînge“, „vor răzbunare“ etc. Piaţa trebuia deci „curăţată“ şi va fi curăţată pe 13, apoi pe 14 iunie, atunci cînd se valorifică întregul capital de ură socială, provocat şi acumulat în perioada ianuarie-iunie 1990. 

O stare colectivă particulară, greu de înţeles azi, a făcut credibil discursul proaspăt alesului preşedinte, care, în intervenţia sa televizată producătoare de panică din 13 iunie, vorbea despre „intensificarea violenţelor extremiste de tip legionar“ şi făcea „un apel la cei care votaseră pentru libertate şi stabilitate“ de „a lichida rebeliunea legionară“ care ar fi avut loc în acele momente. Apoi emisia TVRL a fost întreruptă pentru a confirma gravitatea situaţiei. Pe 14 iunie, realitatea paralelă descrisă de Iliescu va fi confirmată şi de ziarul

, care va relua teza steagurilor legionare şi a rebeliunii într-un număr care va rămîne în analele manipulării. 

După ce fusese construită în decembrie imaginea adversarului numit „teroriştii“, pe care FSN-ul în mod eroic i-a învins, în 1990 au fost găsiţi alţi adversari ai Revoluţiei, ai bunilor români. Aceştia erau golanii, ultima stavilă în calea liniştii promise prin instaurarea „democraţiei originale“. Meritau o pedeapsă exemplară. Bătăile, arestările abuzive, anchetele ilegale de la Măgurele, devastarea de sedii, întreruperea apariţiei multor publicaţii care susţinuseră Piaţa Universităţii erau astfel justificate. Minerii şi susţinătorii lor se aflau într-o istorie în care credeau că acesta este preţul apărării Revoluţiei şi al evitării riscului cuceririi puterii de către forţe „antiromâneşti“. 

Definirea românilor drept o comunitate politică cu aspiraţii democratice porneşte de la această perioadă de şase luni în care 13-15 iunie este numai încununarea unui uriaş efort de redefinire a realităţii în termenii convenabili susţinătorilor reformelor limitate. 

Revenind la întrebarea iniţială, şi anume cui i-a folosit crima, putem răspunde că acelora care doreau să dovedească faptul că România nu e pregătită pentru democraţie, că este deci nevoie de „democraţia originală“ promovată de Ion Iliescu în detrimentul modelului occidental, susţinut de adversarii acestuia, model neadaptat realităţilor româneşti.

Impactul evenimentelor din 13-15 iunie în Occident a fost devastator pentru România, dar faptul că trecem de la statutul de ţară a Revoluţiei de la finalul miraculosului an 1989 la cel de ţară neguvernabilă democratic serveşte interesele celor care se tem de influenţa occidentală, inclusiv de posibilul rol al diasporei anticomuniste. Astfel, intimidarea opoziţiei interne este dublată de descurajarea opoziţiei externe. Factorii schimbării sînt astfel marginalizaţi decisiv în favoarea continuităţii. 

La asta se adaugă discrepanţa de informare între intern şi extern. O populaţie copleşită de propagandă, dominată de realitatea narativă produsă de FSN, este durabil prinsă în capcana acestei naraţiuni în care violenţa statală şi cea paralegală erau justificabile. Capcană în care sînt prinse atît societatea, cît şi instituţiile statului. Toţi cei care au participat la aceste abuzuri susceptibile de a fi condamnate de justiţie vor bloca constituirea statului de drept. La responsabilităţile agenţilor statului de dinainte de 1989 s-au adăugat astfel cele din iunie 1990. Aceşti agenţi vor susţine puterea politică ce le va asigura perpetuarea impunităţii. Este şi unul din motivele pentru care independenţa Justiţiei a fost blocată atîta timp. Iată şi de ce procesele penale au ocolit acest moment fondator al sistemului politico-statal post-comunist, iar Miron Cozma şi alţi lideri ai minerilor au fost condamnaţi pentru fapte petrecute ulterior, în 1991 şi 1999. 

Astfel, certificatul de naştere al sistemului de putere post-comunist este definit de complicităţile care au făcut posibile atît abuzurile din prima jumătate a lui anului 1990, cît şi blocarea Justiţiei timp de 25 de ani. Dar faptul că elitele politice, militare, economice nu au putut să se rupă de acest trecut prin identificarea şi pedepsirea vinovaţilor îşi găseşte explicaţia şi în superficialitatea cu care a fost preluat discursul despre democratizare şi europenizare. Raportul cu trecutul recent este principala hîrtie de turnesol care demonstrează adoptarea superficială a valorilor specifice democraţiilor liberale, a valorilor teoretic înscrise şi în Constituţia României. Dacă vrem să înţelegem România de azi şi să o schimbăm, nu trebuie să pornim de la textul constituţional, legea partidelor sau alte realităţi formale, ci trebuie să înţelegem dramele reale rămase nerezolvate. Simpla îndepărtare temporală de acestea nu le scade cu nimic din gravitate.  

Roumanie face a son passé communiste. Mémoires et cultures politiques