"Cu vişine, lămîi şi anghinare în geamantan sau în buzunare"

1 septembrie 2011   Tema săptămînii

- interviu cu Ileana M. POP .

De gătit găteşte toată lumea, mai de voie, mai de nevoie. Pentru tine însă, preparatul felurilor de mîncare e mai mult decît atît. E o pasiune adevărată. Cum şi cînd ţi-ai descoperit acest hobby?

Aş vrea să spun ca mi-a plăcut mereu să gătesc, dar nu este aşa. Am început să gătesc de curînd, acum vreo cinci ani, cînd m-am mutat în Spania. Şi am făcut-o pentru că îmi era foarte dor de mîncarea mea de-acasă (din Italia), de gusturile felurilor cu care crescusem şi pe care le iubesc la nebunie. În plus, voiam să le împărtăşesc cu logodnicul şi cu prietenii mei, voiam să vadă şi ce gust, ce miros, ce consistenţă, ce culori are Italia. Totul a început de la dorul de casă.

Îţi aminteşti primul fel de mîncare pe care l-ai gătit?

Nu ştiu sigur, poate să fi fost lasagne, dar acum trişez pentru că ştiam s-o fac şi înainte de a-mi descoperi această pasiune.

Ţi se întîmplă să nu-ţi iasă anumite reţete pe care le încerci prima dată?

Da, normal. Însă îmi dau seama că eu folosesc cuvîntul „dezastru“ cu mult mai multă uşurinţă decît alţi oameni. De exemplu, săptămîna trecută am făcut o cherry pie americană cu nişte vişine pe care le adusesem anul trecut din România şi la care ţineam enorm. Bucătăria mea se bazează pe o chestiune sentimentală, sînt genul de om care călătoreşte cu vişine, lămîi şi anghinare în geamantan sau în buzunare. În fine, tortul a ieşit bun – foarte bun –, dar nu exact cum mă aşteptam. Şi pentru mine a fost o nenorocire să ştiu că am consumat vişinele acelea pe ceva care n-a fost extraordinar. Trebuie să mărturisesc că, apoi, cu o parte din vişinele acelea am făcut şi o dulceaţă care a ieşit prea tare şi prea dulce şi am aruncat-o. A fost o iubire blestemată, ce să mai spun… De cîteva săptămîni mă tot gîndesc să fac o secţiune pe blogul meu care să se numească „dezastre“ sau „bad karma“, cred că mi s-ar mări numărul de cititori.

Pe blog postezi reţetele pe care le faci. Cu tot cu poze. Ce te motivează să-l ţii?

Bloguleţul meu se numeşte ricottaezafferano.blogspot.com şi l-am numit aşa deoarece combinaţia de brînză ricotta cu şofran este tipică la mine în Sardinia. L-am deschis acum cîteva luni din două motive: pentru că sînt dezordonată şi uitucă şi-mi pierdeam mereu reţetele; şi pentru că mulţi dintre prietenii mei spanioli îmi tot cereau reţete italieneşti. De aceea le şi scriu în două limbi, italiană şi spaniolă. Între timp, mi-am descoperit şi o mare pasiune pentru fotografia gastronomică şi sînt foarte motivată acum nu numai să gătesc, dar şi să fac nişte poze care să spună ceva, să aibă o atmosferă. Săptămîna trecută am şi cîştigat un concurs la o revistă online cu o reţetă nebună care mă chinuia şi nu mă lăsa să dorm. Acest lucru m-a motivat şi mai mult să continui blogul. Sper să dureze şi să nu mă plictisesc niciodată, asta-i teama cea mai mare cînd vorbim despre un hobby.

Care e cel mai spectaculos fel de mîncare pe care l-ai preparat? Cît timp ai stat în bucătărie?

Spectaculos? Nu ştiu dacă am făcut vreodată ceva spectaculos. Cînd locuiam în Germania, făceam tiramisù şi spaghetti primavera pentru 45 de persoane, era mult, dar nu ştiu dacă era chiar spectaculos. De multe ori mi se întîmplă ca lumea să nu mă creadă cînd spun că ravioli sînt făcuţi de mine, şi nu cumpăraţi, sau mă iau drept nebună cînd pun pe masă pîine făcută de mine. Pentru mine asta e normal. Cel mai tare mă mîndresc cu faptul că acum doi ani am făcut primele mele sărmăluţe în foi de viţă. Din păcate, eu nu cunosc bucătăria românească atît de mult cît aş vrea şi nici nu sînt obişnuită să mănînc mîncărurile tipice, dar mi s-a făcut o dată dor de sărmăluţe şi am stat vreo şase ore să fac o oală. Îmi place să-mi petrec timpul în bucătărie, pot sta şi o zi sau două să pregătesc un prînz, termin cînd mă doare spatele şi mi s-a aplecat de cîtă mîncare mi-a trecut prin mîini, iar după zece minute, cînd eu aş vrea să mă întind pe canapea şi să zac acolo pînă a doua zi, sosesc musafirii!

Cum faci, te gîndeşti dimineaţa ce o să pregăteşti seara? Cauţi reţete... ce te inspiră?

Aş vrea să pot face asta. Dar, de fapt, improvizez mult, mă las dusă de instinct, încep cu ceva şi termin cu altceva, găsesc o reţetă într-o revistă şi nu sînt în stare s-o urmăresc fără s-o schimb radical. În general, caut reţete care să se potrivească cu gusturile mele: puţină carne, multe legume, culori atrăgătoare. Acest lucru poate suna ciudat, dar mi s-a întîmplat de multe ori să descopăr că un aliment se potriveşte cu altul după ce le amestecasem, numai pentru că îmi plăcea combinaţia cromatică. De exemplu, dovleceii cu scorţişoara (verde + maron) sau piersica cu levănţica (portocaliu + mov).

Care e visul tău legat de această pasiune? Îţi doreşti s-o transformi cîndva într-o meserie/afacere?

Nu ştiu unde voi ajunge, dar m-am gîndit de multe ori să-mi urmăresc această pasiune şi în viaţa profesională. E prea tîrziu acum să devin şef sau cofetară, dar avînd în vedere că în Spania bucătaria italienească este renumită şi apreciată, am fost întrebată de multe ori dacă pregătesc torturi sau biscuiţi sau tiramisù contra cost. Dacă te gîndeşti, lumea dă o grămadă de bani pe produsele din supermarketuri, pline de E-uri şi mai ştiu eu ce, cînd ar putea avea ceva natural şi făcut cu produse proaspete, la acelaşi preţ. Mi s-a spus acelaşi lucru şi despre poze, de ce nu trimit CV-ul la reviste de specialitate. Mă mai gîndesc. Sînt foarte perfecţionistă de felul meu şi pînă nu simt că pot face ceva bine, dacă nu foarte bine, nu vreau să mă expun. Totuşi, visez.

Dacă ar fi să le dai un sfat celor care cred că bucătăria e pierdere de vreme, cum i-ai convinge că e mai mult decît atît?

Cred că fiecare om are propria relaţie cu bucătăria. Pentru mine, este un fel de a mă simţi acasă. Şi pentru a-miexersa răbdarea şi a-mi goli capul de gînduri. Totuşi, cred că toată lumea ar trebui să încerce: există o anumită satisfacţie în momentul în care cei dragi gustă ceva făcut de tine, le place şi îţi mulţumesc. E o senzaţie pe care aş descri-o astfel: altruism amestecat cu mîndrie, fericire şi oboseală.

Te plictiseşti vreodată, ţi se întîmplă să n-ai chef să intri în bucătărie?

Da, cum să nu. Am zile în care pur şi simplu îmi cade totul din mînă şi mi se arde mîncarea, mi se taie frişca sau mi se dezintegrează risotto. Spune-ne, în final, o reţetă simplă, dar care să ne facă să ne lingem pe degete.

Dacă tot am vorbit de el, hai să facem un tiramisù!

Ingrediente pentru o tavă mare sau două mijlocii (cam 12 persoane). Tăvile trebuie să fie înalte, din acelea de unică folosinţă sau de pirex: 600 de grame de pişcoturi Savoiardi italieneşti (se găsesc şi în România); 5 ouă; 150 gr de zahăr pudră; 4 linguriţe de zahăr tos; 5 ceşcuţe de cafea espresso (mici şi concentrate); două linguriţe de rom sau o sticluţă de esenţă de rom; 500 gr de brînză mascarpone; cacao nature (fără zahăr).

Este important să lucrăm repede. Întîi şi întîi pregătim cafeaua: să nu fie slabă, ci tare. Cînd e gata o îndulcim cu cele 4 linguriţe de zahăr tos şi îi adăugăm romul. După aceea batem albuşurile cu un pic de sare pînă se întăresc bine şi le punem la frigider. Apoi, într-un castron mare şi încăpător, frecăm zahărul pudră cu 5 gălbenuşuri, pînă cînd obţinem o cremă spumoasă şi aproape albă. Cînd e gata, adăugăm brînza mascarpone şi amestecăm încet: o să facă cocoloaşe, dar avem răbdare şi le strivim pe toate. Cînd e gata crema, scoatem albuşurile din frigider şi le turnăm în castron şi amestecăm cu o lingură de lemn încet şi cu mişcări verticale (e important!), în aşa fel încît crema să înglobeze aer şi să rămînă pufoasă. Dacă pînă acum am lucrat cu mixerul e OK, dar acest ultim pasaj trebuie făcut cu lingură de lemn. Acum opriţi-vă o secundă şi gustaţi crema: nu e nemaipomenită?

Între timp s-a răcit şi cafeaua. Luaţi pişcoturile unul cîte unul şi înmuiaţi-le în cafea timp de o secundă fiecare, nu trebuie să se facă praf, trebuie să rămînă tărişoare. Faceţi un strat de pişcoturi pe fundul tăvii şi vărsaţi jumătate din cremă deasupra. Apoi mai faceţi un strat (pişcoturile trebuie puse alăturate, nu trebuie să rămînă găuri, trebuie tapetat fundul tăvii complet) şi turnaţi restul cremei deasupra. Se bagă imediat la frigider şi se lasă peste noapte, chiar o zi. Cu cîteva minute (nu ore!) înainte de a-l duce la masă, turnaţi un strat omogen de cacao prin sită. Aveţi grijă cînd mîncaţi: nu respiraţi în momentul în care îl băgaţi în gură, altminteri vă înecaţi cu pudra de cacao. Acest desert se ţine în frigider timp de maxim trei zile: conţine ouă crude, aşa că nu trebuie să stea la căldură (de aceea este şi un desert de iarnă care se face cam din noiembrie pînă în martie) şi nu trebuie uitat pe masă. 

Ileana M. Pop este traducătoare din română şi spaniolă în italiană.

a consemnat Ana Maria SANDU
 

Mai multe