Cu vin de Chile despre scrisori şi prietene
Aş putea să scriu acum despre bileţele (da, pe vremea mea scriam şi schimbam bileţele, fie ele de amor ori de împărtăşit/alungat plictiseala în timpul orelor de tehnologia materialelor, fie ele despre frămîntări sufleteşti sau doar altele în care jucam x şi 0). Aş putea să scriu despre SMS-uri sau schimburile pe mess, într-un limbaj pentru care, probabil, aş avea nevoie de un curs de iniţiere. Tot aşa cum aş putea să scriu despre faptul că sînt invidioasă pe viteza cu care tinerii tastează mesaje pe telefonul mobil sau despre melancolia ce se trezeşte cînd mă gîndesc la maşina de scris, cu zgomotul ei înfundat şi monoton pe masa din bucătărie. Şi despre scrisori de despărţire – în care spui tot ce n-ai apucat sau nu ai avut curaj – aş putea scrie. Dar am să aleg altceva...
Acum mai bine de un an, prietena mea Maria (care trăieşte la Londra) mi-a propus să ne scriem altfel decît pînă atunci. Şi anume, să renunţăm noi la comoditatea mail-ului în favoarea scrisorilor trimise cu poşta. Ideea mi-a surîs, mi s-a părut seducătoare chiar, mai ales k (!) pentru mine a scrie cu stiloul este o mare plăcere. În plus, faptul de a aştepta o scrisoare, de a mă uita în cutia de scrisori după un mesaj mai personal decît facturile lunare m-a făcut să fiu imediat de acord. Zis şi făcut. Doar că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, şi nu am reuşit să mă ţin de cuvînt. Şi aşa am continuat să ne scriem electronic, ceea ce, recunosc, are avantaje. Erau zile în care deschideam mail-ul cu sufletul la gură să văd dacă am primit ceva de la Maria. Uneori îi scriam şi, după ce apăsam tasta send, primeam o scrisoare nouă de la ea. Le scriam aproximativ în acelaşi timp,
Cu Irina (vinul din paharul meu şi din titlu are legătură cu ea) chiar am reuşit să ne scriem o vară întreagă. Ea, în Bucureşti pe caniculă, sosea de la spital şi se punea pe scris. Eu, la ţară, tot pe caniculă, scriam după-amiaza, cînd dormea fiul meu. Scriam şi una, şi cealaltă despre ce era în jurul nostru – aerul torid şi asfaltul înmuiat de căldură, despre cum fiu-meu, de trei ani atunci, descoperea măgarul sau porcul sau aştepta seara vacile să se întoarcă de la păscut. Dar scriam şi despre senzaţii, emoţii, sentimente încercate în diferite situaţii, de la o prezentare la un congres, la cumpărarea de materiale pentru renovarea casei. Da, pentru o femeie chiar şi aceste întîmplări banale dau naştere unor trăiri extrem de variate şi nuanţate.
Cu Anca (care acum se află în Las Vegas) am o lungă istorie epistolară. Multă vreme ne-am scris zilnic, dimineaţa la cafea. Era felul nostru de a începe ziua. Mai întîi citeam scrisoarea primită, apoi scriam, la rîndul meu. La fel şi ea. Într-o noapte am visat-o, iar dimineaţa voiam să-i povestesc. Dar mai întîi am deschis scrisoarea de la ea. Îmi scria că m-a visat. Pare că ne-am întîlnit nu doar în spaţiul virtual al misivelor noastre matinale, ci şi în spaţiul oniric, poate mai puţin virtual decît cel tehnologic.
Fiecare dintre ele are, fireşte, stilul ei. Maria scrie cu mult patos atît despre planurile ei, cît şi despre depresiile sale. Irina este mai reflexivă şi mai descriptivă. Iar cu Anca trebuie să am multă răbdare; pînă cînd aflu ceva despre ea, tinde să relateze întîmplări despre ceilalţi. Dar dincolo de stilul fiecăreia, precum şi dincolo de conţinutul propriu-zis al schimburilor noastre în format electronic sau tradiţional, se află altceva. Şi despre acest altceva cred că sînt, de fapt, scrisorile.
Este vorba despre o legătură vie care nu s-a pierdut pentru că nu ne vedem, pentru că nu mergem împreună la un spectacol, concert sau film ori măcar să bem un ceai sau o cola mică. Este vorba despre o relaţie care nu s-a întrerupt, despre o anume continuitate. Mai este vorba şi despre plăcerea de a ne afla în contact una cu cealaltă, chiar dacă ne despart foarte mulţi kilometri, despre dorinţa de a şti una de cealaltă, despre nevoia de a nu renunţa la acele relaţii în care avem încredere, dar şi despre nevoia de a ne putea spune orice, deoarece ştim că acest orice este primit, este auzit şi nu-l putem spune oricui. Ci doar celor mai bune prietene.
Miruna Ţecheră este psihoterapeut şi lucrează în practică privată.