Cu ură și abjecție
M-am lenevit: în loc să-mi închid ușa, ferestrele, telefonul și, eventual, computerul și să-l recitesc extensiv pe Eugen Barbu, am intrat zilele trecute pe Facebook, unde am dat peste o avanpremieră a colegului Bogdan Crețu, semnatar al unei intervenții în Dosarul din acest număr dedicat lui Eugen Barbu. Neștiindu-i, deocamdată, decît concluzia, și pe aceea destul de vag, nu mă grăbesc cu presupunerile. Comentariile iscate, însă, mi-au dat de gîndit. Majoritatea dintre ele, glose în marginea principiului „omul e om, opera e operă”. Corect, nimic de zis. Dar corect, în definitiv, reușește să fie orice stereotip.
De cînd îl tot aplicăm în cazul lui Barbu, adică de treizeci de ani, de nu și mai bine, n-am aflat prea multe noutăți nici pe-un versant, nici pe celălalt. Ediția de la Fundația Națională pentru Știință și Artă, îngrijită, cum-necum, de Mihai Ungheanu, a stagnat, pare-se, definitiv. La o monografie nu s-a înhămat nimeni; cît despre nenumăratele complicații (chiar bolgii) biografice care-și așteaptă încă descrierea – nici o șansă. Ce știm, știm din rumori și suspiciuni. Rezonabile, acestea, e-adevărat. Că a fost un devotat al regimului Ceaușescu e clar. Din postura, însă, a unui intrigant de curte, inspirînd fiori reci și evitînd să se expună ridicolului, spre deosebire de marele histrion care era Adrian Păunescu. Tot spre deosebire de mai umanul Păunescu, Barbu a făcut rău breslei ori de cîte ori s-a ivit ocazia.
Aceasta e narațiunea curentă. Am auzit-o, pe viu sau în scris, de zeci, poate chiar de sute de ori Nu o pun la îndoială. Cum nu pun la îndoială nici conlucrarea lui cu Securitatea comunistă. Mi-aș fi dorit să aflu, totuși, sub ce statut. Aparențele sînt acelea ale parteneriatului, Barbu avînd și acces la date, și permisiunea de a le devoala. Cazul Caraion rămîne emblematic în acest sens. Simplu informator, în orice caz, e improbabil să fi fost. Cel puțin de la un punct încolo. Dar ce, atunci? Ofițer? Agent de influență? Aș vrea s-o aflu, limpede, clarificator, împreună cu destule altele. Și nu din dispoziții cancaniere, pentru acestea îmi e mai mult decît suficient micul colportaj. Ce-am înțeles, însă, cercetînd eu însumi, e că există întotdeauna o distanță, mai mică sau mai mare, între ce se știe (desemnez prin asta folclorul urban, fie el cît de cinstit în intenție) și ce lasă la vedere documentele și că, fără să le acord celor din urmă un credit necritic, mi se pare crucial să le iau în seamă. Ce vreau să spun cu asta?
Fără măsură
Înainte să cobor în colecțiile publicistice care au condus la teza mea de doctorat, știam, de ici și de colo, că Săptămîna, revista lui Barbu, fusese un veritabil cuib de mitralieră cel puțin în ce-i privește pe optzeciști și că înjurături ca acolo rar s-au văzut în presa noastră. Mă așteptam, naiv, la ceva în tonul României Mari. Căci da, copil fiind, imediat după Revoluție, căscam ochii văzînd la chioșcuri cum, în scris, cineva folosea cam aceleași cuvinte cu care tranșam noi litigiile meciurilor de fotbal de pe maidan.
Le iau pe rînd. Și anume, de la capăt spre început. Întîi și-ntîi, filiația e corectă, căci echipa de la Săptămîna s-a mutat, da, la România Mare. In corpore, nu și in spiritu. S-a petrecut în primul rînd o rocadă, șef devenind, în locul lui Barbu, Corneliu Vadim Tudor, personaj fundamental imund, deci un viraj, fie și infinitezimal, tot a avut loc. Se schimbase, pe deasupra, epoca: dispăruse cenzura, care, cu toate ale ei, avea meritul pieziș de a disciplina limbajul cîte unui scandalagiu de vocație, cum era, s-o spunem, autorul Șoselei Nordului. Și nu pot să nu-mi amintesc scenele, transcrise în Cartea Albă a Securității, în care Barbu se făcea foc și pară pe Dumitru Popescu-Dumnezeu care, zicea el, nu-l lăsa să scrie ce vrea și cum vrea. Eu, unul, nu i-aș reproșa-o... Și-o spun, repet, din experiența directă a celui care s-a crucit nu o dată citind presa liberă nouăzecistă.
În al doilea rînd, mă-ntreb dacă la rădăcina pudorilor noastre nu stă și-un dram de amnezie culturală. Săptămîna dădea tare, n-am s-o neg, dar știți dumneavoastră cum dădea, acum vreun secol, Sămănătorul? Fără măsură, exact așa. Și cine anume executa pugilatul? Chiar Nicolae Iorga, omul al cărui chip îl vedem zi de zi, probabil mai frecvent decît al oricărei alte personalități culturale, și cu siguranță sensibil mai des decît pe Caragiale sau pe Blaga.
În sfîrșit, m-apropii de chestiune. Urmărind din doască-n doască un deceniu și jumătate (1975-1990) al hebdomadarului, am putut să-mi dau seama de ceva ce, de la firul ierbii, le scăpase tuturor. Campania împotriva lunediștilor n-a fost un act de isterie și cu atît mai puțin o specie de street fight. Dimpotrivă, în spatele tuturor acestor recenzii rele, mordante, semnate forte de mastermind-ul revistei și îngînate de acoliți, stătea o strategie ale cărei coordonate deveneau, abia așa, transparente.
Și anume, cu două luni înainte ca reuniunile Cenaclului să fie interzise prin decizie „de sus”, Barbu și-a oprit atacurile. Armistițiu? Nici vorbă. El știa ceea ce lui Mircea Cărtărescu, lui Traian T. Coșovei și celorlalți nici nu le trecea prin minte și juca senin, cu o inabilitate ostentativă, cartea inocenței. Ca și cum n-ar fi mîncat usturoi... Or, tocmai, ca să păstrez metafora, el era stăpînul plantației de usturoi, el o grădinărise. Mișcarea, s-o admitem, nu seamănă a simplă revanșă furibundă, așa cum în genere se consideră că ar fi fost reacțiile lui. Iar asta se vede numai prin lentila documentului.
E motivul pentru care mă îndoiesc de acuratețea unei distincții de felul celei pe care o invocam mai sus: o fi omul, om și opera, operă, dar sînt ele chiar disjuncte? Departe de mine gîndul unor cauzalități otova, teamă mi-e însă că, dacă vom continua să cîntărim astfel, cu talere separate, ne vom trezi în situația de a privi poezia ca pe-un goblen și romanul ca pe-un macrameu. Produse ale vieții, dar străine de viață, cu singura datorie de a fi frumoase (nu mai pun ghilimele, deși ele strigă) moderat, confortabil și apter. Or, n-are cum să fie așa. Manuscrisele lui Eminescu ne vorbesc despre tumultul lui Eminescu, versurile contorsionate ale lui Arghezi despre pulsul lui Arghezi, structura așezată a lui Rebreanu e întreagă în compoziția lui Ion și-a celorlalte, negurosul Botta se resoarbe din Un dor fără sațiu și așa mai departe.
Să mai spun? Cînd e el însuși, fiindcă, știm, nu întotdeauna e, scrisul lui Eugen Barbu îl somatizează pe Eugen Barbu. Nu mă refer la imaginarul propriu-zis, ci la anumite seve, ca să le zic așa, subcutanate, delicioase în felul lor pentru ceea ce mărturisesc ele intim, dincolo de prestația publică descurajantă și decepționantă. Nicolae Manolescu sesiza că Groapa e, politicește, cel mai curat dintre romanele publicate în deceniul al șaselea (peste Moromeții, peste Bietul Ioanide și, evident, mult deasupra demonstrativei Cronici de familie). Observație cu totul justă, dar ce folos?
Autorul i-a mers în amonte, parcă anume ca s-o contrazică și să-i dea cu sîc, după vorba poetului omonim. A fost o întîmplare fericită, anunțînd un lung șir de întîmplări nefericite. Ce mi se pare însă de neocolit pentru sensibilitatea lui Eugen Barbu e înclinația temperamentală spre bruschețe, spre violență, spre meleu. N-aș deriva-o din practica pamfletului, căci aceasta mi se pare mai degrabă un corolar: deși a scris, ani de-a rîndul, în publicații dintre cele mai variate pe teme tot atît de diverse și cu rezultate nu o dată notabile, reacțiile acestea dau seama în primul rînd de o umoare și-abia în al doilea de un stil. Lucrul se vede pretutindeni în Groapa și îndeajuns de des în Princepele, în Săptămîna nebunilor sau în adeseori neglijatul Ianus. Barbu își tratează și personajele, și preopinenții cu ură. Ceea ce în ficțiune e îngăduit și, de ce nu, chiar eficace (scena cu lăutarii sfîșiați de lupi undeva pe o cîmpie de lîngă comuna Cățelu are o tensiune memorabilă, ca și aceea în care Neftiotache Buhuș își primește pedeapsa), doar că în realitatea cea reală e uneori susceptibil de abjecție. Mai ales cînd unul dintre autorii vizați e minat de o boală degenerativă, iar un al doilea tocmai și-a îngropat un copil.
E, o mai spun o dată, unul și-același condei, care nu se dezminte. Simt că aș comite un neadevăr delimitîndu-le și eventual mirîndu-mă de cît de bune îmi apar astăzi unele pagini din cutare roman, plutind ca un duh pur deasupra autorului lor. Nu-i oare mai onest față de toată lumea (chiar și față de Barbu) să admit că valoarea le vine din cantitatea de fiere pe care acesta o secretă și o drenează în scris? Și pe care numai el o poate controla așa. Nu Preda, nu Petru Dumitriu, nu Sîrbu, nu Bănulescu sau Breban. Fără eroizări, fără angelizări, fără inocentări, fără capete de acuzare, fără sentințe.
De ce să-i pretindem unui scriitor să fie altceva decît e el, pînă la urmă? Mai ales unuia care, cînd a-ncercat să sară peste umbra lui, n-a fost chiar un Mike Powell. În romanele de aventuri l-au trădat ghostwriter-ii, în cele istorice l-a trădat cultura, ciugulită mai degrabă decît asimilată. A rămas pînă azi de pomină ospățul cu „testemeluri” (sună a ostropel, nu zic nu, dar mă tem că diferă multișor și ca gust, și ca textură) de care un critic, cîndva, a rîs copios.
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece. Există, în Săptămîna nebunilor, o referire la un anume „Turnul Meridian”, monument arhitectonic al Bucureștilor d’antan. Imaginea e frumoasă și îndeamnă la reverie. Numai că respectiva clădire n-a existat niciodată, nici în Capitală, nici în perimetrul Munteniei și, estimez, nicăieri pe Pămînt, de vreme ce sintagma e rezultatul unei greșeli de tipar strecurate în tabla de materii a Istoriei lui Ionnescu-Gion. Acolo, la cuprins, și doar acolo, căci altminteri în corpul cărții se povestește, foarte corect, despre „tunul meridian”, cel care, din Dealul Mitropoliei, anunța zi de zi, cu o salvă solemnă, ora prînzului. Scrie negru pe alb. Doar că Barbu a-nceput probabil lectura cu sfîrșitul și acolo s-a și oprit.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.