Cu regretele potrivite

A spune că nu regreți nimic a devenit cumva un laitmotiv în discursuri, povești de viață și articole voit motivaționale. Că toate alegerile pe care le-ai făcut în trecut te-au transformat în cine ești astăzi. Că este inutil să-ți consumi timp din viață privind în urmă. Nu le-am crezut niciodată în totalitate. Cu toții am pierdut. Am fi putut alege mai inspirat. Am fi putut fi în alt loc sau chiar altcineva. Versiunea noastră din prezent nu e, nici pe departe, cea mai bună posibilă. E doar versiunea lui „atît s-a putut”, chiar dacă asta nu sună pompos. Mai degrabă decît suma alegerilor noastre din trecut cred că sîntem, în orice moment, suma tuturor regretelor noastre. 

Cum nu sîntem originali nici măcar la capitolul regretelor, am încercat, în acest Dosar pe care l-am gîndit ca pe o invitație la confesiune, să aflu cum se raportează la regrete oameni cu profesii și istorii de viață diferite. Ce îi frămîntă din trecutul lor, ce și-ar dori acum să fi făcut altfel. Iar răspunsurile au avut, cum era de așteptat, un numitor comun (probabil, umanitatea din noi). Regretă timpul pierdut, „vîndut” în detrimentul lor, în vremea în care credeau că este o resursă inepuizabilă; situațiile în care au fost nevoiți să învețe din propriile greșeli, neavînd pe nimeni care să-i îndrume; acel „la revedere” pentru care nu a mai fost loc și toate poveștile care au rămas nespuse; entuziasmul, pasiunea și speranțele care i-au însuflețit la început de drum într-o profesie despre care credeau că va face lumea mai bună. 

Mi-a atras atenția o idee a filosofului Lou Marinoff, la care a făcut referire unul dintre colaboratorii mei. Și anume că pînă și cea mai rezistentă plantă riscă să nu se dezvolte, ba chiar să se ofilească, dacă îi sapi în permanenţă la rădăcini. Debranșarea de propriul trecut nu reprezintă soluția, așa cum nici părerea de rău constantă față de el, care ne otrăvește și prezentul, nu este. Am putea accepta că regretele au un caracter inevitabil. Că trăim într-o epocă în care ni se pun la dispoziție nenumărate alegeri, la fiecare pas, și că, în orice direcție am lua-o, ne va încerca un soi de frustrare. Că, poate, „vom ști mai bine data viitoare”, așa cum se exprimă, optimist, unul dintre personajele din filmele avînd ca temă centrală regretul, analizate într-un articol din Dosar.

„Să sperăm că vom sfîrși cu regretele potrivite”, scria Arthur Miller. Altfel spus, să nu ajungem să regretăm că am trăit inautentic, departe de ce am fi vrut să facem sau să fim, preocupați mai mult de opiniile altora despre noi și de felul în care apărem în societate decît de propria stare de bine. Să nu ne trezim, la finalul vieții, că prețul plătit a fost cam mare pentru lipsa noastră de curaj.