Cu ochii deschişi
O să mi se spună că „nu se poate“, că „tocmai cu ăia?...“, că „nu e infrastructură, iar oraşul e prea mic“ etc. etc. Nu-i nimic. Nu mă pot abţine să nu visez cu ochii deschişi, de dragul exerciţiului, că diverse oraşe din România ar putea aspira să devină capitală culturală europeană. Sau măcar să-şi croiască o strategie pe termen mediu, pentru a se dezvolta şi a-şi pune patrimoniul în valoare, pornind de la criteriile necesare pentru a dobîndi acest statut. Recunosc – „visarea“ mi-a fost influenţată de o scurtă vizită la Maastricht, anul trecut: candidat la titlul de capitală culturală europeană pentru 2018, oraşul era plin de bannere care asta anunţau, pe vitrinele magazinelor şi ale cafenelelor erau lipite afişe cu „susţinem candidatura oraşului“ etc. Şi – foarte important – Maastricht candidează în numele întregii euroregiuni Meuse-Rin, atrăgînd de partea sa provinciile belgiene Limburg şi Liège, regiunea Aachen din Germania şi comunitatea germană din Belgia. Aşadar, fac şi eu nişte propuneri naive.
Braşov. Cu Sighişoara, Ţara Făgăraşului, cetăţile săseşti din zonă, Rîşnovul, Rucărul etc. Poftim, treacă de la mine: Branul cu Dracula (că oricum nu putem scăpa de povestea asta – şi de ce-am vrea să scăpăm, în definitiv?).
Brăila şi Galaţi, împreună (mă rog, să se înţeleagă între ele – care va depune candidatura). Oraşe dunărene. Dacă alţii au scris cărţi excepţionale despre Dunăre (de exemplu, Claudio Magris), noi de ce n-am pune în valoare „cultura dunăreană“? Ar fi greu, nu zic, dar ambele oraşe ar avea de profitat şi ar ieşi cu adevărat din nostalgiile industriei socialiste, cu oţel şi utilaj greu...
Constanţa. Ce-ţi poţi dori mai mult, cultural vorbind, decît un oraş-port? În 2012, reuniunea revistelor culturale europene din reţeaua Eurozine a avut loc la Hamburg şi a dezbătut problema oraşelor-porturi. Căci Hamburg – despre care lumea crede că, fiind port, înseamnă doar industrie şi comerţ – e un oraş cultural şi creativ şi, în ultimii ani, fix pe această linie se dezvoltă. Deci: Constanţa, care să candideze „în numele“ Dobrogei – cu tătarii, turcii, lipovenii, aromânii, grecii, Histria, Delta şi cu tot ce mai are. (Şi are!)
Suceava. Ar putea candida cu Bucovina şi Neamţul cu tot (adică mînăstiri, patrimoniu istoric, tradiţii încă vii etc.), ba chiar şi cu judeţul Botoşani (Eminescu). Mai sînt pe-acolo şi ucraineni, şi polonezi, şi alte mici comunităţi ale minorităţilor. Şi – de ce nu? – ar putea găsi o formă inteligentă de a-şi asocia şi oraşul Cernăuţi. (Cu situaţia de acum din Ucraina, ar fi un semnal bun.)
Tîrgu Mureş. Jumătate românesc, jumătate maghiar, are asigurată deschiderea multiculturală. Are şi instituţii culturale, şi tradiţie. A intrat deja în combinaţie cu Sfântu Gheorghe şi cu zona secuiască, dar după părerea mea ar trebui să fie... viceversa: adică nu Sfântu Gheorghe să depună candidatura în numele Ţinutului Secuiesc, ci Târgu Mureş să depună candidatura în numele unei regiuni care să includă o zonă „mixtă“, din Secuime pînă la Năsăudul românesc. Căci, la cea mai mică aluzie de autonomie, şansele de acceptare a candidaturii scad brusc.
Despre Alba Iulia nu zic nimic, că sînt subiectiv (dat fiind că Festivalul Dilema veche are loc acolo).
Cam aşa visez eu cu ochii deschişi. Acum ne putem întoarce la realitate, aşa că aveţi cuvîntul: „Constanţa e a lui Mazăre“, „Suceava e un oraş prea mic“, „ăia din Braşov sînt mai mult cu industria, nu cu cultura“, „asta cu ungurii e o idee proastă, cum de ţi-a dat prin cap aşa ceva?“ Etc. etc.