Cu o bursă de studii la Berlin
În aprilie 2001 eram studentă în anul III la Litere și mă pregăteam să plec la Berlin, cu o bursă Erasmus de un semestru la Universitatea Humboldt. Nu era doar o aventură, ci și un vis mai vechi care devenea realitate. De ceva vreme voiam să prind o bursă de studii undeva în Vest și să ajung într-una din marile biblioteci unde, așa îmi imaginam, găseai oricînd orice carte voiai. Paradisul lui Borges era o bibliotecă, ceea ce mi se părea mult mai potrivit decît plictisitoarea grădină biblică, iar paradisul meu începea să capete contururile precise ale cîtorva clădiri impunătoare, de început de secol XX, din capitala Germaniei. Cu siguranță că, în ce mă privește, acestă imagine a paradisului era decisiv influențată și de starea de atunci a bibliotecii de la Litere – imediat ce primeam bibliografiile cursurilor, zeci de studenți porneam la vînătoarea cărților de pe listă, mai bine zis a celor două-trei exemplare ferfenițite din fiecare titlu care se găseau, cu ceva noroc, la sala de lectură. Nu știu cum se descurcau alții, dar pe mine m-au salvat copiile xerox, nopțile albe și prieteniile din cămin.
Nu eram la prima ieșire în străinătate, deși pentru mulți din generația mea, bursele din facultate erau și asta, ocazia mult așteptată a unei prime ieșiri în Occident. În schimb, era prima dată cînd plecam singură și pe o perioadă lungă. Aproape traumatice erau nesfîrșitele formalități de primire a vizei, cu rezultat incert pînă în ultimul moment, cînd, la capătul unor lungi cozi din fața Ambasadei Germaniei, obțineai în fine mult dorita ștampilă pe pașaport.
În acea zi de aprilie zburam întîia oară cu avionul și aterizam într-un Berlin ploios și cenușiu. Totul în jur era de o noutate absolută, doar o parte infimă a locurilor îmi era cunoscută din filme sau din pozele din ghidurile turistice. Abia cu doi-trei ani în urmă începuseră să se răspîndească telefoanele mobile, iar pe al meu nici măcar nu-l luasem cu mine în Germania, unde nu mi-ar fi fost de nici un folos: convorbirile internaționale nu erau posibile, iar conectarea la Internet pe obiectele acelea greoaie, dotate cu mici antene ciudate, nu era nici măcar imaginabilă. În schimb, existau căsuțele telefonice. Ca toate poveștile care vin de departe, și povestea mea e punctată de obiecte și lucruri care au dispărut – dar nu pentru că le-am fi pierdut sau uitat noi pe undeva, ci pentru că noi ca societate le-am lăsat în urmă, le-am etichetat ca fiind caduce, inutile, bune doar de aruncat. Căsuțele telefonice sînt unul dintre aceste lucruri dispărute aproape cu desăvîrșire din peisajul urban. Pentru a da un telefon părinților sau prietenului meu din București, păstram toate monedele pe care le primeam rest timp de cîteva zile, și tot nu ajungeau decît pentru cîteva minute, cît să poți anunța că ești în viață, sănătoasă, și că te descurci cu banii.
Iată-mă, deci, pe peronul gării Friedrichstrasse din Berlin, cu harta metroului și două geamantane greu de urnit, căutînd adresa căminului unde urma să mă cazez. Lucrurile fuseseră vag stabilite pe e-mail în prealabil, într-o germană birocratică ce încă nu-și pierduse toate misterele pentru mine, într-o vreme în care nu prea puteai traduce altfel decît cu ajutorul dicționarelor pe hîrtie sau al cuiva mai știutor decît tine. Norocul a fost de partea mea și am reușit să ajung cu cîteva minute înainte ca administratorul căminului să-și termine programul de lucru. În săptămînile următoare am mai schimbat cîteva cămine, pînă să găsesc în sfîrșit unul care să se potrivească la bugetul minuscul al burselor Erasmus.
Cursurile de la germanistică n-au fost o revelație, mai interesantă și actuală mi s-a părut anglistica, Berlinul era, mai ales în fostul centru de Est, un imens șantier nu tocmai atrăgător, iar studenții germani nu mi se păreau prea interesați de noi prietenii. M-am apropiat mai degrabă de alți estici, cu atît mai mult cu cît și la cămin eram majoritari. În acele luni m-am luptat în primul rînd cu singurătatea sub cerul acoperit de nori de deasupra Berlinului, cu germana academică, cu politețea afișată a nemților care mi se părea că ascunde o indiferență absolută, cu întrebarea dacă să încerc să-mi continui studiile la Berlin sau să mă întorc în România. Bibliotecile, într-adevăr, nu m-au dezamăgit, găseai aproape orice și puteai împrumuta acasă un număr nelimitat de cărți, ceea ce nu m-a împiedicat nici pe mine, nici pe alți studenți străini să producem kilograme întregi de copii xerox de cărți și articole pentru zilele negre de după căderea din paradisul bibliotecilor berlineze.
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet și fiecare pas verificat în amănunt pe smartphone. Și visez la o lungă călătorie în care plec la drum fără tabletă și fără telefon mobil, doar cu niște carnete și un aparat de fotografiat.
Iulia Dondorici este cercetătoare și traducătoare literară.
Foto: wikimedia commons